Mi-am dat seama: cel mai amuzant la Nicolae Ciucă nu e că-i un militar dolofan care se bâlbâie și când citește de pe foi, ci că e un militar dolofan care se bâlbâie și când citește de pe foi, dar care pare foarte securist. Dintre toți generalii și ofițerii care au apărut la TV în toate aceste luni de război, Ciucă e de departe, de foarte departe, cel mai limitat. Odată cu acest Ciucă aerian, gângav, scremut, dar foarte îmbibat de Servicii, toată scena capătă infinit mai multă logică.
Practic, Ciucă e un pas spre marele proiect al siguranței naționale; practic, Ciucă e un fel de Gabriel Oprea nu atât de vomitiv, dar e Oprea – un militar plagiator împins din spate de o întreagă echipă de rugbiști ai sistemului. Odată dezbrăcat Oprea de aura aceea pestilențială care-l însoțea, obținem un Ciucă, o variantă leșinată, perseverent dezorientată, imposibil de chestionat.
Un dezastru de comunicare acești ani: un Iohannis arogant și suficient, sfidător, și un Ciucă care abia pâlpâie, cea mai schiloadă întruchipare a democrației. Însă toate sunt perfect încadrabile în peisajul Serviciilor și-n ultimul asalt pe care acestea îl dau statului. Până la urmă, aceasta va fi cea mai mare victorie a militarului combatant Nicolae Ciucă: va învinge România – un fel de cloșcă moartă stând pe niște ouă moarte.
