Viitorul sună previzibil

Acum 17 ani îl urmărea SRI-ul prin Iași, deranjat de lucrările sale istorice. Maiorul Chirilă, o rudă prin alianță ideologică a căpitanului Soare, care l-a lansat pe orbită pe HR Patapievici, își urca Dacia galbenă pe trotuare, îl suna în miez de noapte, îl ademenea la tratative pe băncile parcurilor, încerca să-l aducă de partea cea bună, ba chiar i-a și lăsat un număr de telefon la care să sune în cazul în care se hotărăște să colaboreze. Număr de telefon care i-a și adus maiorului Chirilă pieirea din catastifele SRI Iași, după ce acesta a răspuns, cu o voce dogită de băutor naționalist, la apelul unui ziarist.

Atunci, în 1995, lui Mihai Răzvan Ungureanu i se părea odioasă ideea colaborării cu Serviciul Român de Informații. Era o instituție nereformată, care fugărea tineri istorici și tineri filosofi pe străzile din Iași și București. Dar asta se întâmpla în 1995, un an amărât al secolului trecut.

Cu timpul, colaborarea cu serviciile de informații ale României nu doar că a încetat să mai fie odioasă, ci a devenit parte a rutinei de zi cu zi. Încă de pe vremea când actualul premier desemnat era secretar de stat la Externe, serviciile au început să devină utile, utilizabile și îngăduite. Din 1998, maiorul Chirilă a fost înlocuit cu mult mai stilați colonei și generali. N-a mai fost nevoie ca aceștia să forțeze limitele Daciilor personale. Colaborarea era în fișa postului. Firesc, de altfel. Din această colaborare, naturală în țări precum Marea Britanie și condamnată fățarnic în țări precum a noastră, au rezultat multe lucruri bune despre care vom avea voie să scriem abia peste zeci de ani și unul mai puțin bun, despre care îndrăznim să scriem acum: din om care studia cu rigurozitate istoria, Mihai Răzvan Ungureanu a fost lăsat să creadă că s-a transformat în unul care o face.

De ani buni de zile pe umerii actualului prim-ministru desemnat se sprijină o lume întreagă. El, unul, e convins de acest lucru și nu are pe nimeni în preajmă care să-l contrazică.

Știe cel puțin 4 limbi străine, știe adevărul despre răpirea jurnaliștilor în Irak, știe, prin natura funcției din ultimii 5 ani, o mulțime de lucruri despre o mulțime de oameni și mai știe, de cel puțin 7 ani, că în 2014 va deveni președintele României. Corporatiștii, care sunt mândri de ei dacă pot răspunde la întrebarea “unde te vezi peste 5 ani”, ar trebui să-și ia notițe. Acesta este un om cu viziune, înarmat cu o enormă răbdare. Numirea sa la șefia SIE, în locul prostovanului Săftoiu, a părut tragerea pe o linie moartă în triajul istoriei. Dar am greșit, toți cei care am crezut asta.

Dacă guvernul Ungureanu I trece de parlament, zilele astea, Mihai Răzvan Ungureanu ne va fi premier până în 2014, moment în care va candida pentru prezidențiale, având drept principal oponent un alt istoric, dar mai repetent și mult mai obosit. Fiind un om inteligent și orgolios, colaborarea sa cu Traian Băsescu nu se bazează pe supușenie și servilism, ci pe împărtășirea acelorași crezuri și proiecte de viitor. Regretul președintelui, care la terminarea conferinței de presă de luni i-a spus “De-acum ne vom mai vedea doar din când în când”, este sincer. De șapte ani, Mihai Răzvan Ungureanu îi este cel mai longeviv colaborator, omul care i-a stat alături la cele mai multe ședințe CSAȚ. Mai au de tăiat câteva capete, mai au de interpretat aria anticorupției la nivel înalt, mai au de dat cu vopsea pe ici, pe colo, iar dacă USL-iștii nu se repliază la timp, nici nu vor realiza cum de n-au reușit să-și impună un premier cu doar 49,9% din voturi.

Bucurați-vă de libertatea care începe în februarie 2012 și se va încheia în 2014. După aia ne așteaptă 10 ani de reformă adevărată și despotism luminat, în numele unor rațiuni superioare pe care noi, cu siguranță, nu le vom înțelege. Viitorul și prezentul sunt legate de o viziune care nouă nu ne este împărtășită. Poate pentru că nu există, și este mereu improvizată de pe o zi pe alta, poate pentru că nu suntem merituoși să o aflăm. Prezentul diferă, însă, de viitor, printr-un amănunt destul de important: ăsta de acum bea. Ceea ce, uneori, îl face uman.