La invitația foarte recent înființatei asociații „Descoperă Cazanele Dunării“, am ajuns săptămîna trecută la Eșelnița și Dubova, comunele-stațiuni la Riviera Dunăreană din amonte de municipiul Orșova, împreună cu colegii din Clubul Presei de Turism – FIJET România și alți jurnaliști de turism din Slovenia, Croația și Bulgaria. Cazați pentru trei nopți, în grupuri de patru-cinci,la cîte o pensiune locală, am avut ocazia să experimentăm o simulare de sejur turistic în zonă, cam ce poate face și vedea călătorul oprit cîteva zile aici, în afară de stat pe terasa sau pontonul pensiunii, cu ochii la Dunăre.
O vacanță activă în Clisură începe neapărat în barcă, pentru clasica croazieră la Cazane. La chipul lui Decebal, sculptat în stîncă (un sfert din Mount Rushmore-ul american, dar mai mare, cu o înălțime de 40 de metri și o lățime de 25, realizat de o echipă de sculptori alpiniști, în perioada 1994-2005), la Tabula Traiana (un fel de Aici sînt banii dumneavoastră din campania Pro Roma 105-106, pe indicatoarele drumurilor și podurilor de la periferia Imperiului), la Grota Veterani (fost adăpost de om primitiv, sanctuar dacic al lui Zamolxis, avanpost militar turc și austriac, punct de control al navigației pe fluviu, iluminat printr-o fereastră naturală) și la Peștera Ponicova, săpată de pîrîul omonim în Masivul Ciucaru Mare, pe o lungime de 1.166 de metri. O parte din traseul ăsta pe apă poate fi văzut și din alt unghi, de sus, de pe platoul Ciucarului Mare, în drumeția pe poteca marcată triunghi galben cu ascensiune de dificultate redusă și plimbare relaxată la marginea crestei cu lapiezuri a versantului verde crud îngălbenit de laleaua de Cazane, o specie endemică protejată, cu privirea în jos, la superbul peisaj al Cazanelor Mici și Mari și al golfului Dubova de la întîlnirea Balcanilor sîrbești cu Carpații românești despărțiți doar de Dunăre.
Există alternative, însă, și pentru vreme nefavorabilă: plecarea în periplul muzeal e recomandat să se facă din Centrul de Vizitare a Parcului Natural Porțile de Fier din Orșova, o clădire multifuncțională ridicată pe fonduri europene și inaugurată anul trecut, cu sală de vizitare a naturii moarte adunate prin vitrine și panouri informative cu prezentarea geografică, cinegetică, culturală a zonei, la parter, amfiteatru pentru conferințe sau vizionări de filme și spațiu expozițional, la etaj, și terasă-platformă de belvedere, la ultimul nivel. (La început de aprilie, spațiile erau umplute, vesel, de desenele copiilor pentru Școala, altfel și, sobru, de fotografiile de epocă ale zonei descoperite și repuse în valoare de inginerul Michael Românu, un orșovean care trăiește de treizeci de ani la München.)
Cîțiva kilometri mai la vale, la Gura Văii, studiul local continuă, tehnic, în Muzeul Hidrocentralei Porțile de Fier 1, secție a Muzeului Regiunii Porțile de Fier I din Drobeta-Turnu Severin, din interiorul barajului, lîngă macheta complexului construit în oglindă cu partea iugoslavă și, după o coborîre cu liftul, în sala mașinilor, la reparația capitală a unei turbine, pe ritmurile valsului lui Strauss. Deși mai potrivit ar fi Requiem-ul lui Mozart: pentru crearea gigantului din beton au fost sacrificate insula Ada-Kaleh, locuită de vreo șase sute de etnici turci, și o mulțime de alte localități de pe ambele maluri acoperite de ape.
O mică parte din lucrurile strămutaților au fost salvate în expoziția etnografică din casa unei localnice din Eșelnița, care a colectat diverse piese de mobilier și port tradițional, unelte ale ocupațiilor autohtone, fotografii din satele originale Eșelnița, Dubova, Ogradena, obiecte-martor ale unui timp trecut, inundat de lacul de acumulare. Sau, ceva mai încolo, în Muzeul Parohial, un spațiu spiritual de reculegere printre icoane, obiecte de cult, documente și cărți vechi, bunuri de patrimoniu cu valoare istorică și sentimentală ale vetrelor fostelor sate sau ale bisericilor dispărute sub apele Dunării.
Pelerinul de Cazane va opri cu siguranță o vreme și la Mănăstirea Sfînta Ana din Orșova. Cît să aprindă o lumînare (și) la piatra funerară a ctitorului, jurnalistul Pamfil Șeicaru, care, în anii ’30, a îndeplinit promisiunea făcută Divinității în primul război mondial, chiar pe locul în care sublocotenentul Șeicaru supraviețuia miraculos exploziei unui obuz german. Pe timpul comunismului, resort al Gospodăriei de Partid, cu restaurant în biserică și bar în altar, mănăstirea a revenit la viața monastică după moartea regimului responsabil de acest sacrilegiu.
Dacă ești în vacanță cu copilul, o să-i faci sigur o surpriză plăcută ducîndu-l la Centrul de Cercetare a Țestoaselor lui Hermann. În grădina pasionatului biolog (nu, nu-l cheamă Hermann) care îngrijește creșa puilor de broscuță cu armură cornoasă, de la eclozare pînă la eliberarea lor în natură, fix unde-a fost găsită mama. Deși nu mănîncă pizza, Tortue Ninja de Cazane cresc, de la ieșirea dintr-un ou mai mic decît cel de găină, pînă la o dimensiune a carapacei cît cea de cască de protecția muncii, trăind, în medie, cam cît un om norocos: 80 de ani.
Despre ce-a văzut și făcut turistul leneș rămas la cazare, povestim săptămîna viitoare.
la recviem sa adaugam sturionii care depuneau icre in cazane.Dar poporul dorea curent nu icre negre.
Frumos!