E 7 dimineața, sînt mahmur și nedormit pe peronul gării din Oradea. După ce mă enervez că aici taxiul e mai scump pe aparat decît ăla pe jecmăneală din București, ajung la hotel, unde dorm înjurînd tramvaie. Niște vise ciudate, e mai greu de explicat. Sînt în turneu cu Teo, facem stand-up comedy, lumea rîde, toate bune. O să fie o săptămînă lungă și ciudată, lucru care ni se confirmă a doua zi, cînd primim cel mai nepotrivit cadou de pînă acum: vreo nouă litri de soluție industrială de curățat pentru baie și bucătărie, pe și care scrie “soluție de curățat foarte agresivă”. E de negăsit în comerț, am primit-o importată direct din Ungaria. Genul de substanță care ar trebui să fie transportată în cisterne cu beculețe de avertizare pe ele, nu în sticle de plastic, turtite undeva prin portbagaj. Dar o primim bucuroși și ne vedem de treabă.
E fain să faci stand-up pentru că, din cînd în cînd, ai parte de un băiat mai tare în gură, care se crede cel mai amuzant la el în gașcă la beție și simte că-i de datoria lui să se afirme. De obicei, experiența te cam învață să te descurci cu aproape orice ar zice, încît, pînă la sfîrșitul conversației, el pică de fraier și tu ieși ca un geniu al comediei. De obicei. Nu și la Timișoara.
La doi metri în fața mea, fix la prima masă, e un băiat cu meclă de programator tîmplar, deprimat probabil că a ratat atacul din seara asta la World of Warcraft. Deși e posac în ultimul hal, mai izbucnește într-un rîs scurt din cînd în cînd, ca un om care sughite în somn, după care revine brusc la privirea de scîrbă existențială. Și ăsta nu-i genul de față care să te binedispună dacă o ai în fața ochilor. Așa că, după vreun sfert de oră, îl întreb ce se întîmplă cu el, că simt că se ia deprimarea pe mine. Îmi răspunde, în același ton de „mă doare la pulă de ce faci tu aici”, c-un zîmbet strîmb în colțul gurii, că e necăjit. Îl întreb la mișto dacă i-a murit mama și, fără să ezite o secundă, zice că da. Acum, trebuie să înțelegeți că eu știam că glumește, el știa că glumește, oamenii de la masa lui știau că glumește, dar restul de 180 de oameni din sală habar n-aveau de asta. Pe de altă parte, nici eu n-aveam habar că ei n-au habar că el glumește. Așa că am continuat: „Păi, ce fel de prieteni ai tu? Te-au văzut trist că ți-a murit mama și au zis hai să-l ducem la stand-up, că sigur îi trece?”. În sală se lasă o liniște atît de adîncă și atît de brusc, încît zici că cineva a scos din priză casetofonul cu rîsete. M-am prins că lumea are impresia că fac mișto de un biet om căruia îi murise mama, așa că mă duc imediat la programator și încerc să-l fac să recunoască că a glumit. Dar nenorocitul își joacă în continuare rolul de victimă și ridică din umeri, în timp ce simt cum sala mă urăște mai mult cu fiecare secundă, de parcă le-am călcat mamele cu mașina. Vă dați seama că după 30 de secunde, pierdut complet în situație, încep să fiu și eu convins că i-a murit mama și să mă simt de rahat. Încerc să o dreg, dar nu merge. Continui show-ul, conștient de faptul că fiecare spectator e convins că sînt un om oribil. Mai scot cîteva rîsete pînă la sfîrșit și, cînd cobor, sînt atît de fraier încît îmi cer scuze omului. El se uită la mine și-mi zice relaxat: “Stai, mă, liniștit. Făceam mișto!”. Să nu-i dai un picior în muie pe loc? Totuși, bravo, domnule cu față de vînzător de televizoare cu tub second hand: spectator 1, comediant 0.
După seara asta, am crezut că n-am cum să mă simt mai jenat în turneul ăsta, deci eram cumva liniștit. Dar m-am înșelat. A doua zi am fost la Tîrgu-Mureș și, după un show cu un public fantastic, un amic de-al locului ne-a invitat la o petrecere. Ce petrecere are loc marți seara în Tîrgu-Mureș? Bineînțeles, un bal al bobocilor. 30 de minute mai tîrziu, eram doi bărbați bărboși și un pic beți încercînd să socializăm în mijlocul a 300 de copii de clasa a IX-a care dansau pe Harlem Shake. Cu băieții n-ai cum să vorbești, pentru că au băut un shot de jagger și acum se freacă intens de fete, cu fetele n-ai cum să vorbești, pentru că ești pasibil de pușcărie.
A doua zi, cînd ne-am trezit, am realizat că sîntem niște oameni bătrîni. Bine, mai mult Teo, că el tocmai a făcut 32 de ani. Dar am păstrat cel mai ciudat lucru pentru la sfîrșit. Pe drumul de întoarcere, am asistat la un eveniment pe care eu, unul, nu l-am mai întîlnit pînă acum. Trenul nostru venit de la Timișoara, pe timp de zi, nu a avut întîrziere decît de un singur minut.
