E psiholog, antropolog, autor de studii și eseuri. Dilematicul Vintilă Mihăilescu îți spune cu umor de ce e bine să fii altfel.
Cristian Teodorescu: Ce crezi despre românul vocal din tramvaiele, autobuzele și trenurile de metrou aglomerate?
Vintilă Mihăilescu: M-am obișnuit să am auzul selectiv… Pe de altă parte, mă enervează mult mai mult românul vocal din televizor! Cel din autobuzele aglomerate ori vine de la serviciu, ori n-are serviciu, ori e la pensie – deci e supărat pe viață…
C.T.: Ce înseamnă să fii azi „neam prost”?
V.M.: Să te crezi neam bun și să nu ai modul de utilizare.
C.T.: Sîntem ceea ce sîntem fiindcă așa merităm sau pentru că asta-i soarta noastră?
V.M.: Ghicesc un of mai serios dincolo de această întrebare jucăușă. Sîntem, adică cine „sîntem”? Eu sau tu, ca indivizi? Noi, ca societate? Se zice că omul își face soarta cu mîna lui. Dar se zice și că ce ți-e scris, în frunte ți-e pus. Altfel spus, fiecare individ e responsabil de ce face din viața lui, doar că și „viața” asta se face cu materialul clientului, cu ceea ce ți-e dat – adică, în primul rînd, ceea ce îți oferă societatea din care faci parte. Din acest punct de vedere, o cercetare ingenioasă a lui Dorin Bodea sugerează o situație ciudată: valorile cu care se identifică fiecare român sînt opuse celor atribuite tuturor celorlalți români. Cum ar veni, (aproape) fiecare individ din România se consideră o persoană deosebită, „blestemată” să trăiască însă printre nemernici. Tendința de a te considera ceva mai bun decît majoritatea celorlalți este pur umană, n-au inventat-o românii, dar se pare că, în ultima vreme, noi am cam sărit peste cal în această privință. Altă statistică arată și că „tipul veșnic nemulțumit” (a fost rău, este rău și va fi rău) întrunește cele mai mari procente din Europa. E îngrijorător. Dar explicabil, pe de o parte, prin deziluziile recurente de 25 de ani (poate și pentru că, de fiecare dată, ne-am făcut speranțe exagerate…), pe de altă parte, prin contribuția media, care parcă jubilează cînd poate spune, „documentat”, că sîntem, de pildă, cei mai corupți din lume (ceea ce nu este chiar așa) sau că sîntem cei mai leneși (ceea ce este total fals, căci, n-o să crezi, românii muncesc – ca ore de lucru – cel mai mult din Europa!). Cred că răspunsul corect la această întrebare ar trebui să înceapă cu o altă întrebare: cum sîntem, de fapt, pe bune? Dar asta nu e spectaculos, așa că nu mai interesează pe nimeni…
C.T.: Cum e să te crezi român pursînge cînd nu știi nici măcar la a treia generație a familiei tale din cine te tragi?
V.M.: Nu știu – și nici nu mă interesează. Român ești dacă te simți român, iar acest lucru are un sens pentru tine, fără vreun motiv de-ăsta extravagant, greu de demonstrat, gen „pursînge”. În fața spaimei imigranților, nemții au început să ofere amatorilor de „pursînge arian” niște „fotografii” genetice din care rezulta că cei mai „pursînge” erau, de fapt, niște teribile corcituri, ca toți oamenii care nu au trăit niște mii de ani ca broaștele țestoase din Galapagos. Cine vrea neapărat să fie broască țestoasă sau iguană de Galapagos – sau ceva de genul ăsta – n-are decît, cu condiția să nu vrea să mă convertească și pe mine la broascățestoasime!
C.T.: Familie tradițională sau căsătorii așa cum vor și cei care preferă un partener de același sex?
V.M.: Altă întrebare provocatoare… Cei care pun astfel problema nu prea știu nici ce-i aia „familie tradițională”, nici pe ce lume trăiesc. Familia „tradițională” românească, de pildă, se constituia, ca peste tot, imediat după vîrsta de reproducere, adică începînd cu 14-16 ani. La 18-20 de ani deja începeau „strigăturile peste sat”, care făceau de rușine fetele sau flăcăii nerostuiți. Vrem să perpetuăm această „tradiție”? Pe de altă parte, începînd de prin anii 1960, odată cu pilula și „eliberarea sexuală”, reproducerea a fost decuplată de sexualitate, care a devenit liberă să se ghideze doar după plăcere și, eventual, iubire. De ce ar fi atunci iubirea hetero superioară, ca iubire, celei homo? Unde lucrurile devin delicate, psihologic și moral, este atunci cînd vine vorba de copii: o familie homo nu oferă copiilor, a priori, egalitatea de șanse la care are dreptul orice copil – ceea ce este o problemă…
C.T.: Vreo trei milioane dintre noi au plecat din țară la mai bine. Noi, cei rămași, ne resemnăm cu răul?
V.M.: La mai bine? Noi am rămas cu răul? Cei plecați din țară nu mai au țară? Nu sînt sigur în nici una dintre aceste privințe. Majoritatea celor plecați păstrează relații organice cu familia și satul de proveniență. Procentul celor care declară (de acord, doar declară) că intenționează să se întoarcă este în creștere, în timp ce acela al tinerilor care declară că vor să plece de tot scade. Și, cel mai serios, poți să-mi spui, cu precizie, unde e (și va fi, peste doar cîțiva ani) cu adevărat „bine”? Dacă da, ai numărul meu de telefon, sună-mă și dau o bere…
C.T.: La ce mai folosește intelectualul român?
V.M.: La altceva, se pare, decît și-a închipuit că folosește. Pe o tradiție destul de central-est-europeană, și-a imaginat că el, Intelectualul, este omul de stat ideal sau măcar idealul omului de stat. Ei bine, nu este! Iar istoria a dovedit-o deja în repetate rînduri. Tradiția intelectuală – o anumită tradiție intelectuală, în filiera „afacerii Dreyfus & Co. – pune „intelectualul” mai degrabă în postura de critic al omului politic, al Statului și Societății, pe baza unei anumite expertize a acestuia. O carte clasică afirmă că „intelectualul” și-a trădat această misiune. Partea mai proastă este că media (cel puțin la noi) a ajuns să monopolizeze această expertiză, să dea brevete de „expert” cui vrea ea, anulînd însăși ideea de specialist în ceva anume, lăsînd astfel în ofsaid o serie de intelectuali care continuă să predice în deșert – sau să-și vadă de treaba lor, fără să se mai implice în viața cetății. În ambele postùri, vor fi înjurați că nu-și îndeplinesc sarcina de serviciu…
C.T.: „De ce nu m-ai născut, mamă, în Franța, să fiu francez din părinți români”?
V.M.: Mda, este o întrebare destul de răspîndită… Pe de altă parte, eu chiar cred în povestea mea cu „noua generație”, care mi-a adus toate înjurăturile, tiflele și ironiile posibile. Dar, atunci cînd lucrurile stau destul de prost, trebuie să fii și mai prost ca să cazi în depresie; nu slujește la nimic! Optimismul meu este deci „metodologic”, dar se bazează totuși pe niște realități. Chiar sînt tot mai mulți (deși încă puțini…) oameni în România (nu neapărat „tineri”), care au răspuns la această întrebare cît se poate de realist: nu m-am născut în Franța, așadar, cum procedez? Nu mai așteaptă nimic de la stat și nici de la piața care le rezolvă pe toate, ci au decis să facă ceva cu rost din viața lor, așa cum le-a fost dată. Și chiar au început să facă și să reușească, așa, la nivelul pe care și l-au propus. Drept care nu-și mai pun întrebarea asta, a ta…
C.T.: Cîți ani ne mai trebuie ca să nu ne mai certăm în sinea noastră că avem ghinionul să fim români?
V.M.: Ei bine, asta chiar că ține de noi! Și, pentru ca lucrurile să fie „echidistante”, ar trebui să adaug întrebarea: Cîți ani ne mai trebuie ca să nu ne mai certăm în sinea noastră că avem șansa unică să fim români? – căci și asta ne macină, în egală măsură… O terapie ar fi să ne uităm de unde am pornit, pe bune, și unde am ajuns, pe bune. Am constata un lucru surprinzător: venim de departe și, într-un timp scurt, am ajuns relativ departe. Însă doar în salturi, atunci cînd am încetat să ne văităm…
114 vizualizări
