Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

VINTILĂ MIHĂILESCU: „Dumnezeu? Îmi pare rău, n-am avut onoarea”

Zoom VINTILĂ MIHĂILESCU: „Dumnezeu? Îmi pare rău, n-am avut onoarea”

Profesor universitar, psiholog „la bază”, ulterior antropolog. A predat în Franța, Germania, Elveția, Ungaria. Coordonator al unor mari programe PHARE. A fost director al Muzeului Țăranului Român. Bibliografie impunătoare. Un înțelept care nu și-a pierdut umorul.

Cristian Teodorescu: Ce-i aia antropolog și la ce folosește această îndeletnicire?

Vintilă Mihăilescu: Un antropolog este o persoană care crede sincer că face antropologie – iar acest lucru este ceva frumos, bun, folositor și, mai ales, plăcut. Cît despre antropologie, aceasta a apărut tocmai pentru că era de folos. De ce? Foarte simplu: începînd cu descoperirea Lumii Noi, dar mai ales pe măsura formării și dezvoltării imperiilor, Puterea metropolitană, oricare ar fi fost aceasta, a avut nevoie să-și cunoască supușii: ce facem cu acest „Celălalt” din colonii pentru a-l guverna, căci nu știm ce e în capul lui, ce înseamnă toate aceste practici „iraționale”? Antropologia s-a născut deci din această necesitate și a început prin a fi o știință colonială interesată de „culturile” non-europene. Și acum? Ei bine, mondializarea este departe de a fi uniformizat omenirea, așa cum se vaită multă lume. În mod paradoxal, reacțiile locale la globalizare și mondializare au produs chiar mai multe diferențe decît existau pe vremuri. Păstrîndu-și interesul pentru cultură, antropologia are astfel un spectru tot mai larg și nu mai restrîns de preocupări… trans-culturale: culturile minorităților, cultura homosexualilor, subculturile de tineret, cultura corporatistă, cultura bicicliștilor sau a motocicliștilor, noua cultură a corpului, cultura/culturile alimentației, dar și cultura statului și a principalelor sale instituții etc.

C.T.: Ce înseamnă pentru filosoful de azi ce se zice că susținea Socrate: „Știu că nu știu nimic”?

V.M.: Mi-e teamă că înseamnă ceva desuet și depășit. În orice caz, nu este o „gîndire pozitivă” – ceea ce este foarte rău văzut în zilele noastre. Cred că poziția curentă ar putea fi exprimată cam așa: știu ceea ce este util să știu și, dacă fac cele necesare, voi ști și mai mult. Sau, pe scurt: Socrate e un loser!

C.T.: Sîntem ceea ce credem sau sîntem ceea ce n-avem încotro?

V.M.: N-avem încotro: sîntem ceea ce credem! Cu precizarea că, dacă e vorba de o credință strict personală și unică, se cheamă nebunie; dar, dacă e vorba despre una împărtășită de mulți oameni, se cheamă cultură.

C.T.: Aurita  cale de mijloc ori așa nu se poate?

V.M.: Normalitatea este „mediocră”: distribuția normală a membrilor unei societăți ocupă cam tot „clopotul” curbei lui Gauss, adică mijlocul acesteia: au abilități obișnuite și se comportă „normal”. La extreme sînt proștii incurabili și geniile extreme, personaje statistic rare și unii, și alții, conform legilor „distribuției normale”. În ultima vreme, România a devenit însă o societate a-normală, care răstoarnă toată această repartiție curentă a societăților obișnuite: este o țară cu multe genii (pe lîngă trioul Cioran, Eliade și Ionesco, plus, eventual, Brâncuși și Enescu, avem toți olimpicii noștri care „devastează” anual restul omenirii; la limită, se recurge și la daci) și cu nici un prost, căci toți au ajuns la putere și nu mai vor să plece de acolo așa, „ca proștii”, după cum, inspirat, s-a exprimat domnul Dragnea; mai bine rămîn acolo, făcînd pe deștepții. Așa că da, eu visez la „mediocra” normalitate! Chiar așa, ce preferați: zece olimpici (care oricum vor pleca să lucreze în străinătate) și restul de elevi ale căror performanțe școlare sînt cam pe ultimele locuri din lume, ca la noi, sau puțini olimpici, dar zece milioane de elevi și studenți care au performanțe „mediocre”, adică normale, care nu-i plasează pe primul loc din lume, e adevărat, ci doar în categoria primilor 25% din lume, ca în Finlanda, de pildă?

C.T.: Credeți în destin? Ce face omul obișnuit între destin și viață?

V.M.: Cu destinul și viața lucrurile stau cam așa. Dacă toate merg bine, dacă ți-a ieșit cam tot ce ți-ai dorit, atunci este vorba despre „viață”, viața ta: cum îți așterni, așa dormi! – vei clama, cu un zîmbet mulțumit și superior, tuturor celor care îți pun întrebarea asta. Dacă ai cam dat-o în bară, dacă ai avut mai degrabă eșecuri decît reușite, ei bine, atunci e vorba de „destin”, de acea chestie care e deasupra oamenilor și cu care nu ai cum să te pui: ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! – vei explica tu, cu un zîmbet trist și înțelept, inclusiv celor pe care nu-i interesează chestiunea asta a vieții și destinului. Că doar n-o să fii tu de vină pentru nereușitele tale: soarta, bat-o vina, eu n-am nici o vină!…

C.T.: Care e deosebirea între a fi cineva și a fi ceva?

V.M.: Profund!… Primul lucru care îmi trece prin cap (deh, deformare de pacient în spital…) este următorul: corpul este ceva, dar nu este cineva; cineva sîntem noi! Cum așa, noi sîntem cineva, dar fără corp? Păi, cam așa ceva… Ce brambureală! Și cînd te gîndești că durează de peste două milenii, de pe vremea lui Platon & co…

C.T.: Viața și moartea, ca experiențe antropologice?

V.M.: Din ce în ce mai profund… Nu cred că există o experiență antropologică a vieții, ci doar experiențele de viață ale antropologilor. Iar acestea cred că sînt mai bogate și mai diverse decît cele ale majorității celorlalți oameni – cu excepția, bineînțeles, a aventurierilor profesioniști. Ca „experiență a antropologilor”, viața pare a fi deci o provocare de fiecare zi și o curiozitate permanentă pe drumurile și potecile care duc la Celălalt. În ceea ce privește însă moartea, chiar nu există – și nu văd cum ar putea exista – o „experiență antropologică”. Nici măcar una a antropologilor, cîtă vreme aceștia sînt încă în viață… Cel mai aproape de moarte și de lumea de dincolo se află o antropologie a religiei, dar care nu este o antropologie religioasă. Există și așa ceva, desigur, dar este treaba teologilor și filosofilor. Antropologii țin la distanță religia, practică acel „regard éloigné” drag lui Lévy-Strauss, o privire în-depărtată, care îți permite detașarea necesară de obiectul studiat, un soi de zoom out, care te ajută să vezi mai bine profilul esențial a ceea ce te interesează. Antropologii nu sînt însă thanatologi; chiar dacă se interesează de moarte, se referă la ceilalți, la reprezentările și practicile funerare ale diferitelor culturi și/sau epoci. Dar despre o „experiență antropologică” a morții nu cred că se poate vorbi.

C.T.: Dumnezeu?

V.M.: Abisal… Dumnezeu? Îmi pare rău, n-am avut onoarea. Sună a blasfemie, știu, dar nu este. Este doar modul meu onest de a spune că imaginația mea nu are acces la acest nivel de transcendență: pur și simplu nu mi-L pot în-chipui. Aș putea spune, prețios, că, din acest punct de vedere, sînt iconoclast. Mi-l pot imagina însă pe Ignațiu, îngerul meu păzitor, care mi s-a înfățișat și cu care vorbesc (deși el nu vorbește cu mine). E în spațiul meu de comprehensiune. Pentru mine, el este cel care este. Pe de altă parte, admir toate discursurile despre divinitate, indiferent dacă este vorba despre Dumnezeu, Allah, Buddha etc. Pentru mult prea fericita noastră ortodoxie, și asta s-ar putea să sune a blasfemie, dar sînt prea antropolog ca să mă închid într-o singură ipostază culturală a divinității. Sînt însă foarte deschis la semnificația tuturor acestor discursuri, la ce trimit ele, la parabolele lor ezoterice despre „lumea de dincolo”. Căci mi se pare evident că există un dincolo, chiar dacă sînt convins că nu seamănă cu nici una dintre întruchipările sale religioase. Dar nu mă puneți să-l descriu așa, în nu știu cîte semne sau rînduri. Oricum, habar n-am. Dar sînt curios…

C.T.: Vintilă Mihăilescu azi?

V.M.: Cu cîțiva ani în urmă mi-am propus să fac exerciții de „senilitate profilactică”, nu de altceva, dar să fiu pregătit cînd asta chiar o să apară. Evident că mă distram pe această temă. Dar acum m-am hotărît serios să mă pregătesc de bătrînețe. Asta înseamnă doar să-mi schimb și să-mi adaptez o parte dintre îndeletnicirile prealabile. Suma micilor plăceri (sau a ceea ce francezii numesc, inconfundabil, „péchés mignons”) trebuie să rămînă însă constantă. Pare de neconceput, mai ales dacă mă gîndesc că aceste „mici plăceri” nu au fost nici puține, nici foarte mici. De fapt, trebuie doar să nu fii încăpățînat și/sau fudul, vrînd să rămîi „ca în tinerețe”: e o prostie! Unii adaugă un oftat contrafactual: ce bine ar fi să fiu tînăr, dar cu mintea de acum! Ce tîmpenie! Păi, cu mintea de acum, ai fi ratat toate marile plăceri ale tinereții, toate mai degrabă „mici păcate” decît dovezi de moderație înțeleaptă. De fapt, multe plăceri te părăsesc ele pe tine, una cîte una și, spre surprinderea ta, o serie de alte lucruri și îndeletniciri de care nu ai fost niciodată atașat încep să-ți facă o nebănuită plăcere. Trebuie deci doar să le lași pe primele să plece fără regrete și să le întîmpini deschis pe cele noi. Personal, de-abia am început această călătorie în lumea bătrîneții; deocamdată, pare să meargă mai bine și mai simplu decît mă așteptam.

Citeşte mai multe despre:

2 comentarii

  1. #1

    Interviul era inainte sau dupa operatie?

  2. #2

    Nu avem nicio legatura cu dacii. Aia aveau legi, regului, principii si valori stricte, nu ca noi.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
romania100