De fiecare dată cînd e campanie electorală, eu o iau ca pe un joc de societate. De exemplu, dacă te pişi pe un afiş cu Oprescu sau scuipi pe un banner cu Prigoană se pune doar un punct, maximum două, depinde unde sînt puse. Un candidat UNPR are vreo trei puncte, că-s mai rari, un Irinel patru, iar un independent minimum cinci puncte. Îmi place ca la fiecare rînd de alegeri să îmi depăşesc punctajul. Dar în cazul alegerilor de anul ăsta, printre cei 18 candidaţi înscrişi la Primăria Capitalei se găsesc şi adevăraţi „mistreţi cu colţi de argint“, pe care nu-i vezi pe afişe decît foarte rar. Cine sînt ăştia şi de ce vor să ne conducă? Cum soluţiile de mijloc oricum nu mulţumesc pe nimeni, am mers să aflu ce ne oferă mai drept dreapta şi mai stîng stînga.
De dimineaţă eram la sediul PASRO, sau Partidul Alianţa Socialistă Română, pentru ăia care n-au prins vremurile bune. Ajuns la sediul lor, care îşi împarte curtea cu un chioşc dintr-ăla de unde cumpără liceenii ţigări la bucată, mă primeşte chiar preşedintele partidului, dl Constantin Rotaru. Îmi spune că domnul Teodosiu, candidatul la Primăria Capitalei, e plecat cu treabă. După primele minute de discuţie, realizez că dl preşedinte are o retorică foarte confuză. Face pauze atît de mari între interogaţie şi răspuns, că nu-ţi dai seama dacă te întreabă ceva sau doar vrea să dramatizeze răspunsul cu o aşteptare. L-am întrebat ce ar vrea să ştie orice alegător curios: Ce vreţi să faceţi dacă cîştigaţi alegerile? Mi-a spus că vor un Bucureşti respectat. Perfect, chiar nu mă aşteptam să ziceţi că vreţi mai bine. Am tot încercat să aflu ce înseamnă „un Bucureşti mai respectat“, dar discursul dlui preşedinte m-a dus pe tărîmul nesfîrşit al teoriei marxiste. N-am aflat absolut nimic despre programul candidatului, dar, ce-i drept, am aflat că oamenii săraci nu sînt de stînga, cum se crede. Pentru că, dacă ar ţine cu stînga, cei de la PASRO n-ar mai pleca de la putere niciodată. Sau, oricum, cel puţin pînă s-ar îmbogăţi săracii şi atunci s-ar schimba regimul. La sfîrşit am aflat că Partidul Alianţa Socialistă este singurul partid de stînga din România. Păi, şi Partidul Socialist Român? – întreb eu. „Treaba lor!“
Ce-i drept, PSR-ul e cam în treaba lui, sediul lor arată de parcă şi-au vîndut tencuiala ca să plătească chiria. Printr-un geam spart vezi nişte afişe decolorate de soare şi cam atît. O doamnă de etnie mai romă care împarte curtea cu ei îmi spune că nu găseşti pe nimeni azi, la ora asta, adică luni pînă în prînz.
Am fost şi la sediul Partidului „Totul pentru ţară“, situat în sectorul 5, pe strada Veseliei, care, în mod clişeic de previzibil, arată foarte deprimant. După ce treci de depozite de cherestea şi de spălătorii de maşini, dai de o casă înaltă care arată mai mult a spital de animale decît a sediu de partid. Aici l-am cunoscut pe candidatul Florin Dobrescu, de la băieţii lui Corneliu Zelea-Codreanu. În mod surprinzător, dl Dobrescu nu era nici pe un sfert cît de psihopat mi-l imaginam. N-avea delirul naţionalist al lui Vadim, n-avea discursul plictisitor şi doctrinar de la socialişti, n-am auzit nici măcar un tradiţional „Moarte ţiganilor!“. Aici, candidatul era surprinzător de elevat şi neamţ de punctual. Ştia ce vrea să ofere şi ce poate să ofere bucureştenilor: ordine. Ordine în sistemul administrativ, în oraş şi unde mai e nevoie de ea. Partidul lui propune un sistem economic de dreapta, dar fără să ignore componenta socială. Sună bine, dar cum aud oamenii de chestia asta? „Păi, în principiu vorbim cu ei, bani nu prea avem. Ne descurcăm cu astea“, îmi zice, arătîndu-mi cele două imprimante din partid.
După ce am dat cu stînga în dreapta, un lucru important pe care l-am văzut la oamenii ăştia a fost că măcar nu sînt nişte candidaţi mici. Poate au nişte partide mici, cu nişte sedii mici, dar chiar şi atunci cînd n-ai nici o şansă, trebuie să te iei în serios cînd candidezi. Dacă n-o faci tu, cine s-o facă?
