Zbor deasupra Europei, într-un cuib de români

Ceea ce trebuia să fie doar un banal zbor de noapte, de la Londra la Bucureşti, s-a arătat a fi mai interesant decât mi-aş fi dorit, încă de pe aeroportul din Luton, când, la poarta de îmbarcare, s-a prezentat un grup extrem de gălăgios, compus din vreo zece chivuţe, însoţite de bulibaşele aferente. Fiecare chivuţă târa după dânsa o paporniţă de dimensiunea unui şifonier cu două uşi, în care erau îndesate nişte chestii ce păreau plăpumi (sau perne?), iar fiecare bulibaşă căra asupra dânsului câte-o burtă egală cu sacoşa consoartei, posibil plină şi aia cu plăpumi (sau perne).

Puţin mai târziu, cu ocazia îmbarcării, am văzut două chestii pe care sper să nu le mai văd niciodată: 1) cum arată un avion cu mai multe bagaje decât oameni şi 2) cum arată groaza pe faţa unei stewardese. Nu, nu urma să ne-anunţe, cu zâmbetul pe buze, că tre’ să ne punem vestele de salvare şi să sărim, ci doar să convingă o doamnă că nu se poate să meargă cu paporniţa-n poală până la Bucureşti. Noroc cu bulibaşa doamnei, că i-a făcut job-ul mai uşor: „Nu să poate, fă, nebuno, să stai cu ea-n poală, trebuie s-o băgăm acia, sus“. Şi dă-i, şi luptă. Până la urmă, printr-un miracol, toate bagajele au fost îndesate în compartimentele special amenajate. Şi – alt miracol! – nici nu i-a venit nimănui ideea să agaţe vreo sarsana de flapsuri.

Ne-a ajutat Dumnezeu şi am reuşit să decolăm. Obosiţi, transpiraţi şi purtând pe buze zâmbetul acela fericit-epuizat, pe care-l au femeile care tocmai au născut, zăceam cu toţii, prăbuşiţi în scaune. Lumina scăzuse în intensitate, se mai auzea doar zumzetul toropitor al motoarelor şi un bulibaşă, care vorbea FOARTE TARE. O atmosferă plăcută, aşadar, care te îmbia la picoteală şi somn… Doar nişte acorduri de manele mai lipseau şi, sincer, nu ne-am dat seama cât tânjiserăm după ele decât după ce le-am auzit. Pentru că le-am auzit!! Au izvorât, la un moment dat, brusc, din telefonul unui pasager meloman şi nu s-au mai oprit până la Bucureşti. Nu, pasagerul nu făcea parte din grupul transportatorilor de plăpumi. Călătorea singur, era îmbrăcat în trening şi, pe lângă că iubea muzica, era foarte agitat şi nerăbdător. Aproape că s-ar fi aşezat la uşa avionului, încă de când eram pe deasupra Budapestei, ca să fie sigur că o să coboare primul.

Nu mică mi-a fost mirarea, cu ocazia acestei călătorii, să constat că uniforma de zbor a românului e treningul. Cum au păsările pene, aşa are şi românul trening, de preferinţă Adidas. Practic, jumatea de avion care n-avea paporniţe cu plăpumi avea câte trei dungi colorate, din cap până-n picioare. Un singur cuplu am văzut, aşa, mai neasortat. Doar el avea trening, ea avea colanţi, geacă de piele, sandale argintii cu toc foarte înalt şi poşetuţă albă. Nu arătau rău împreună. Am mai văzut, tot fără trening, şi o leopardă în colanţi leopard, cu bluziţă leopard şi saboţei leopard. Colanţii erau cusuţi vizibil în fund, iar leoparda era cam amărâtă. Avea maximum 30 de kile (carne de leopard în viu) şi o atitudine jigărită, cam de Zoo Băneasa.

Să nu uit: ştiţi care-i cea mai mică unitate de măsură a timpului? Nu, nu e distanţa dintre culoarea verde a semaforului şi primul claxon românesc care se aude. E distanţa dintre vocea stewardesei care spune, imediat după aterizare, „Vă ru­găm să rămâneţi aşezaţi, cu centurile puse“ şi primii 50-60 de pasageri români care ţâşnesc în sus.