Ziariștii sandwich

Încercați să vi-l închipuiți pe Cătălin Tolontan într-o reclamă TV, promovând o cremă care-ți ia durerea cu mâna. Sau o saltea miraculoasă, un supliment alimentar care ajută memoria, un supermarket sau un detergent de vase. Teoretic, n-ar avea ce căuta acolo, iar practic, sunt șanse foarte mici să-l vedeți vreodată în astfel de reclame. Dar înlocuiți-l pe Tolo cu alte persoane care pozează deseori în jurnaliști și veți vedea cum stă în firea noastră, ca ființe omenești, să tindem mereu spre transformarea imposibilului în posibil, a nefăcubilului în acceptabil.

Jurnalistul este, fie că-i place sau nu, un soi de funcționar public. Are o meserie care vine cu o mulțime de privilegii, dar care presupune și anumite limitări și constrângeri. În mod normal, un ziarist nu poate juca în ambele echipe care, la un moment dat, s-ar putea înfrunta pe teren. Indiferent de locul în care-și face meseria, ziaristul lucrează, mai abitir decât politicianul, în interes public. Pentru că, spre deosebire de politician, ziaristul nu are de apărat interesul partidului, aflat deseori în alt loc decât interesul public. Fără a fi prevăzut în Constituție (cum nu sunt prevăzute în Constituție obligații sau drepturi pentru majoritatea meseriilor și ocupațiilor), rolul jurnalistului este de a veghea fix la interesul publicului larg, al celor care nu au timp, neapărat, să se ocupe de supravegherea politicienilor, a mediului de afaceri, a finanțelor publice ori private. Jurnalistul este sau ar trebui să fie pregătit pentru a observa anomaliile diverselor sisteme și pentru a le semnala, documentat și pertinent.

Se întâmplă, în multe societăți mai înțelenite decât cea românească, să se și câștige foarte bine din practicarea meseriei de jurnalist. Este rezultatul unei ecuații ceva mai complexe, care presupune audiență, credibilitate și înțelegerea rolului presei. Desigur, nicăieri în lume un jurnalist de investigații sau un analist onest, un reporter sau un editor, oricât de buni ar fi, nu câștigă cât o vedeta a emisiunilor de divertisment. Dar sunt industrii diferite, care au costuri și încasări diferite.

Presa din România (presa, nu industria divertismentului) nu generează milionari decât în cazuri excepționale. În ziua de azi, însă, e departe de performanțele financiare ale deceniului trecut. Cei care au apucat salariile foarte mari de dinainte de criză și au apucat să-și ridice standardul de viață foerte sus se găsesc azi în fața unor alegeri destul de dificile. Din presă propriu-zis nu se mai câștigă fabulos. Dacă nu ești vedeta unui talk-show de prime-time, e greu să treci de pragul psihologic al miei de euro lunar. Dar și suma asta e prea mare pentru cei mai mulți dintre ziariști, existând instituții de presă unde salariul minim este o impunere guvernamentală făcută pentru a nu fi respectată.

Cei care au prins vremurile bune în partea aia a presei în care n-aveau decât să deschidă sacoșa pentru ca aceasta să se umple s-au trezit, după criză, în situații dificile. Iar opțiunile n-au fost printre cele mai comode. Dacă voiau casă în Corbeanca, aceeași mașină de peste 30.000 de euro, aceleași vacanțe scumpe și n-ar fi renunțat la micile răsfățuri permise de un card plin, alegerile erau de-a dreptul imposibile. Ar fi trebuit ori să-și găsească o altă meserie, una profitabilă, ori să-și ia mai multe job-uri mai prost plătite. Unii, însă, mai isteți, au găsit calea de mijloc: au amestecat meseriile și job-urile, profitând de statutul de jurnalist.

Așa au apărut ziariștii sandwich, care cred despre ei și pretind în continuare că ar practica jurnalismul, în timp ce s-au transformat în copywriter-i, marketer-i și salesman-i ai unor companii și instituții. În instituțiile media în care lucrează sau pe blog-uri, respectivii au amestecat poziția de jurnalist cu cea de angajat al departamentului de publicitate, ba unii au mers până acolo încât au preluat și atribuțiile agenției, iar uneori chiar și pe cele ale departamentului de advertising al clientului.

Să fie asta doar o dovadă isteață a existenței instinctului de supraviețuire sau este, până la urmă, o înșelătorie?

Un ziarist care devine și autor de advertoriale pentru o companie care a beneficiat de ajutor de stat pentru a-și deschide afacerea, de exemplu, nu mai poate servi interesul public punându-și legitime întrebări asupra oportunității respectivului ajutor de stat. Un altul, care ar fi plătit pentru a promova serviciile unei bănci, se va interesa mai întâi ce poziție are șeful băncii respective în chestiunea unor mișcări de stradă, pentru a vedea cum se poziționează și el, la rându-i. Un ziarist care are clienți de publicitate în industria pharma va fi primul care sare ca ars atunci când se propun scăderi de prețuri la medicamente. Un ziarist care câștigă pe un advertorial mai mult decât salariul mediu în compania care-l plătește va fi cu siguranță printre cei care vor ataca la baionetă creșterea salariului minim, căci orice cost suplimentar al advertiser-ului s-ar vedea în scăderea sumelor cheltuite în publicitate.

Dar, până la urmă, e sau nu e OK să fii în același timp și editorialist, și advertorialist? E cam incorect, în orice caz, chiar și pentru nivelul de îngăduință al Romăniei. În țările jurnalismului anglo-saxon, pe care unii dintre acești metiși ai publijurnalismului îl divinizează, lucrul ar fi inacceptabil. Dar noi suntem mult, mult mai indulgenți. Totuși, n-ar fi rău ca aceia care se pretind jurnaliști în timp ce nu sunt decât oameni sandwich pentru diverse companii să umble în costume pe care să aibă cusute siglele sponsorilor, iar acolo unde mai e loc pentru vreo reclamă să fie afișat prețul, ca să știe și publicul cât l-ar costa ca să i se prezinte și lui interesul, cât de cât.