Mai fuseseră în București de trei ori numai în prima parte a anului anterior. Veniseră pe 29 ianuarie, chemați de FSN, să apere democrația de boșorogii fără dinți din penețeu și peneleu. Reveniseră pe 19 februarie, aproape de capul lor, după ce văzuseră cum, cu o zi înainte, niște unii intraseră în clădirea Guvernului. În sfârșit, veniseră pe 14 iunie și stătuseră până pe 15, bătând tot în cale, dar mai ales pletoși, ochelariști și ochelariste, oameni prinși pe lângă școli sau oameni care, pur și simplu, aveau față de nefeseniști. O mică, foarte mică parte a bucureștenilor i-a aplaudat, i-a ovaționat, unii le-au pupat mâinile pline de sânge. Cealaltă parte a bucureștenilor a început să-i urască. Unii au pus mii de kilometri între ei și brutele care terorizaseră orașul. Alții au rămas, năuciți, confuzi, urând mocnit.
E 24 septembrie, iar minerii
încep să se agite. La ei acasă, în Valea Jiului. Declanșează grevă generală. Vor condiții mai bune de viață. Bani încă au. Li s-au mărit salariile, ca răsplată pentru simțul civic dovedit în 1990. Dar, cu toți banii lor, trăiesc în condiții grele, de parcă n-ar fi ieșit din 1989. Nu se răfuiesc cu nimeni pe plan local, ei cer socoteală direct Guvernului. Și spun că vor veni la București.
Bucureștenii sunt, din nou, confuzi. Îl urăsc pe Roman și îl urăsc rău de tot pe Iliescu, în timp ce încă îi urăsc și pe mineri. Dar se arată o oportunitate: poate-poate pică Roman, poate minerii se simt trădați și de Iliescu.
În iunie 1990, pe lângă studenți și oameni cu aer de intelectuali, pe lângă țărăniști și alții, minerii s-au dus și prin cartierele mărginașe și i-au bătut pe romi. I-au bătut în Pantelimon, i-au bătut în Ferentari și peste tot pe unde i-au prins. Acum, auzind că vin iar minerii, romii sunt singurii care se pregătesc de caft. Se organizează defensiv, își strâng armele la un loc și veghează. Restul bucureștenilor nu știu încă ce să facă. Așa că nu fac nimic, ci așteaptă să se întâmple ceva, ca să vadă după aia cum reacționează.
Pe la ora 10, minerii ajung în Gara Băneasa,
cu trenurile pe care nu se mai știe cum puseseră mâna. Cei care au încercat să-i oprească pe drum au avut de suferit. Trenurile au fost oprite în gara Craiova. Prefectul a încercat să stea de vorbă cu ei, să-i convingă să se întoarcă acasă. Prefectul și un general sunt bătuți, gara este devastată, iar trenurile pleacă mai departe. Ajung în București, așa cum am spus, pe la ora 10.
Din Gara Băneasa până la Piața Victoriei distanța nu e foarte mare. Pe la 11, 11 și ceva, piața se umple. Nu există nici HotNews și nici Digi, ca să numere glorios minerii, umflându-le sau dezumflându-le numărul. Sunt câteva mii, nu multe. Întinși sau șezând pe asfalt, se uită dezorientați la clădirea Guvernului. În 1991 încă nu exista gardul de acum, nici măcar boschetele. Clădirea Guvernului este înconjurată de un gard viu, alcătuit din jandarmi, mai toți militari în termen. Jandarmeria este o armă reînființată după 1990, ușor plăpândă. Minerii nu sunt deloc agresivi. Ziariștii, la început temători, amintindu-și cum redacții întregi au fost devastate în 1990, stau la distanță. Văzând, însă, că oamenii sunt calmi, se strecoară printre ei, intră în vorbă, îi întreabă ce-i doare.
Miron Cozma este în interiorul Guvernului, împreună cu o delegație care negociază. Nu se știe exact ce. Probabil bani mai mulți, în linii mari. Minerii colaborează cu jandarmii în scopul adăpării mulțimii însetate. Grupuri de mineri intră în Guvern, printre jandarmi, cu bidoane pe care le umplu cu apă și le aduc spre a fi golite în piață.
La un moment dat, un miner anunță
eșecul negocierilor. Ceilalți se ridică buimaci în picioare. Încă nu știu ce să facă, dar se apropie de lanțul de jandarmi. Un militar în termen din clădirea Guvernului se pierde cu firea și lansează o grenadă lacrimogenă. Minerii rup lanțul de jandarmi și atacă clădirea Guvernului. Ziariștii aleargă pe flancuri, dornici să prindă cele mai bune unghiuri. Nu pare mare lucru. Ușile Guvernului sunt închise, din interior se trage cu gaze lacrimogene, iar jandarmii s-au strâns în spatele clădirii. Pe lângă mineri apar și bucureștenii. Cei care s-au decis că agresorii de mai an sunt azi aliați în încercarea de dărâmare a guvernului. Înfrățirea asta ține până târziu a doua zi. După bătăile de noapte, după hăituirea minerilor prin tot Bucureștiul, după gazele care sufocă tot centrul aproape, prânzul zilei de 26 septembrie îi prinde pe bucureșteni împrăștiați printre mineri, avându-se ca frații.
La ora 12, după ce se năruise speranța că Iliescu ar putea fi și el dat jos, se anunță demiterea Guvernului Roman. Bulevardul Magheru e plin. Minerii prăfuiți, murdari și obosiți se plimbă braț la braț cu bucureșteni puși la țol festiv. E un soi de sărbătoare populară fără mici și bere. Tot orașul afluiește spre Dealul Mitropoliei. Camera Deputaților este împresurată. Cozma e înăuntru, în capul unei delegații, iar minerii așteaptă. Nu se știe exact ce. În clopotnița catedralei patriarhale, un ortac lovește, din când în când, clopotul cu o imensă cheie fixă. Alții își arată trofeele din bătălia cu jandarmii: scuturi, căști, pulane. Un mare picnic în buricul Capitalei, după ce nenorocitul de Roman a fost dat jos de către forțele reunite ale minerilor și ale victimelor lor din 1990. Întoarcerea lămpașelor se petrecuse la momentul oportun, scurtând războiul dintre Iliescu și Roman cu aproximativ un an.
Au trecut 27 de ani de atunci.
Roman și Iliescu sunt istorie. Minele s-au închis, iar din 2008 Bucureștiul are primari generali feseniști.
Guvernul Roman a fost primul guvern post-1989 dat jos în urma presiunii străzii. Cele două zile în care bucureștenii au fraternizat cu minerii au lăsat în urmă trei morți: Aurica Crăiniceanu, 27 de ani, Andrei Frumușanu, 24 de ani, și Nicolae Lazăr, 21 de ani, jandarm. Nici azi, nici Parchetul Militar și nici Parchetul General nu au reușit să rezolve dosarele acestor trei morți. Dosarul Crăiniceanu-Frumușanu a fost închis, redeschis după o sentință CEDO, dar nerezolvat niciodată. Un dosar Nicolae Lazăr nici măcar nu a existat.
Foarte interesant „sine ira et studio” dle Viorel Ghita. E un truism .ca 13-15 ne-a dat enorm inapoi din drumul pe care sontac sontac pornisem. Iti amintesti de Miterrand ami de l’assassin? Cat a durat reacordarea clauzei? Pana si accesul in parlitul de Consiliu al Europei s-a taraganat. La fel 1991. Acum Roman pare mai degraba un tont util si entuziast, inlaturat pt a face loc salvatorului Stolo, care a prabusit leul cu multa expertiza, permitand astfel privatizari in beneficiul celor care aveau parai la tescherea.
O completare: in septembrie 1991 jandarmii, la fel ca in ianuarie 1999 au fost luati prin surprindere, ca asa sunt ei ,mai „sensibili” si le-au scapat puscoacele (de fapt, pusti cu rachete de avertizare, folosite de trupe si la „revolutie”) pe manifestantii bucuresteni, culmea, nu pe mineri. Pe mineri i-au batut politistii, erau niste trupe speciale, la Politia Capitalei, alea de care ati scris in 1999 si i-ati si ajutat in Valea Jiului. Politistii astia primisera, ca si jandarmii, probabil, ordin de neinterventie, adica sa sie lasati minerii sa-si faca treaba…Numai ca legea de organizare si actiune a formatiunilor de interventie spune clar ca n-ai nevoie de ordin expres de actiune, daca trupele sunt atacate si la primul luptator politist lovit de mineri, a inceput bataia. N-au fost urmariti in instanta, pentru ca actiunea lor a fost perfect legala si n-au utilizat armament…Pe langa asta, minerii adevarati nu s-au plans niciodata de bataie, ei isi regleaza conturile cu cozi de tarnacop, sau de lopata… Curios cum, dupa ce reinfratisera cu minerii in 1991, in ianuarie 1999, anuntul ca ar putea veni ortacii in capitala a iscat adevarate isterii si desi se stie ca au fost manipulati de securisti (in afara de februarie 1990 si 1999, cand, se pare,au fost manati de lideri narcisisti), au ramas vesnici compromisi, in ochii bucurestenilor, in vreme ce securistii criminali au fost nu „reabilitati”, ci relansati…
P.S. Scenariul din august 2018 a fost folosit si in ianuarie 1999, in sens invers, adica „sa moara oameni”, de data aia militari, ca sa cada guvernul ala care-l deranja pe Basescu. Si atunci au fost ordine contradictorii, menite sa deruteze trupele de pe teren (si le-a reusit, la Costesti, cu jandarmii, care au si fost parasiti de sefii lor, grabiti sa prinda stelele de general in birouri). Pana nu se face un proces real securitatii si urmasilor lor in tarisoara, n-avem cum sa progresam, ca natiune