Home / Interviu / ADINA DINIȚOIU: “Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

ADINA DINIȚOIU: “Am impresia că G. Călinescu a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară”

Zoom

La noi, meseria de critic literar n-are genul feminin. Mi-ar fi plăcut să aibă, pentru femeile care scriu critică literară, fără a fi și poete sau prozatoare, și fără să-și dorească asta. Ca Adina Dinițoiu care scrie critică literară în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații de pe net, și nu vrea, cel puțin pînă acum, să devină și poetă sau prozatoare, ci se simte cum nu se poate mai bine în rolul de critic literar.

Cristian Teodorescu: Un critic literar, dacă nu și-a făcut dușmani sau măcar adversari declarați, la noi e suspectat de non-combat. Cum stai la capitolul ăsta?

Adina Dinițoiu: Nu prea îmi place ideea de „combat” în literatură – de polemică de idei, da, însă găsesc că noi nu prea facem, astăzi, în România, polemică de idei, ci mai degrabă texte care vizează persoane și interese strategice. Cred că se poate face critică literară redutabilă fără ton combativ și fără agresivitate. Orice se poate spune – într-un text de critică literară (observații mai puțin flatante despre o carte, de pildă) –, dar depinde cum o faci, contează enorm tonul afirmațiilor tale. Suspectez așa-numitele „raderi” (articole de desființare a unei cărți) de afirmare agresivă de sine (s-a spus, de altfel, că e o metodă bună de a te „afirma”, la tinerețe, pe scena literară) și adesea de lipsă de onestitate. Consider că un critic literar veritabil trebuie să vorbească despre o carte, și nu despre sine, să-și manifeste discret prezența în text – fiindcă, de fapt, textul critic este, implicit, și text biografic. Tonul, maniera de a scrie spun multe despre critic, nu e nevoie să se bată cu pumnul în piept. Nu suport discursul critic narcisist sau autoreferențial. Pe de altă parte, am ajuns – cum ziceam – să fiu mefientă la adresa „raderilor” și a combativității critice: de prea puține ori e vorba de idealism de tinerețe, de poziție de principiu; de regulă, la mijloc e un interes strategic. Depinde în ce joc joci. Îmi place să cred că joc în propriul meu joc, care nu e un „combat”, ci o pledoarie seducătoare și elegantă pentru literatură (poate e și o chestie mai „feminină”).

C.T.: Ce nu-ți place la lumea criticilor literari de azi, de la noi?

A.D.: Pentru că sînt femeie și am resimțit asta, îi suspectez de un misoginism mai difuz și mai puțin vizibil ca altădată. Și mai suspectez, uneori, o anumită doză de impostură. N-ar strica să fie mai onești cu ceea ce sînt și ceea ce știu (la străini – din cîte am constatat – impostura nu se „poartă” atît de lesne, există o decență mai mare, în general).

C.T.: Ce te atrage la ea?

A.D.: Am intrat în horă, trebuie să joc – cum se zice. Pe măsură ce au trecut anii, am căpătat și o conștiință mai puternică de responsabilitate. Altfel, atrăgătoare cred că e, la un moment dat, senzația de „putere” – critica literară e și un joc de putere –, e plăcut să simți, la un moment dat, că vocea ta contează, că ai un cuvînt de spus, că ești recunoscut și respectat.

C.T.: Cum devine un tînăr critic o autoritate?

A.D.: Cred că sînt două condiții indispensabile: pe de o parte, competența, iar pe de alta, perseverența. Există, într-adevăr – îmi zic, privind în urmă –, o probă a timpului. Impostura, mediocritatea rezistă cu greu trecerii anilor. Dar și talentul/competența au nevoie de multă muncă, altfel se pierd. Astăzi contează foarte mult și imaginea, și audiența. Iar cum mediul online tinde să înlocuiască din ce în ce mai mult mediile tradiționale, cred că un (tînăr) critic trebuie să fie foarte prezent în online.

C.T.: Cine mai citește azi, la noi, critică literară?

A.D.: Profesioniștii domeniului (scriitori, jurnaliști, critici literari), profesorii, studenții și, cu ceva noroc, și un public mai larg.

C.T.: Scrii și în reviste care apar pe hîrtie, dar și în publicații pe net. Care e deosebirea pentru tine?

A.D.: Există, într-adevăr, o deosebire, trebuie să mă așez, de fiecare dată, in the mood for: pentru revista Observator cultural (unde sînt, de mulți ani, redactor și critic literar), scriu texte critice încheiate la toți nasturii, de specialitate, exhaustive – și am în vedere un public avizat, profesionist. În publicațiile online, unde publicul e mai diversificat, scriu mai relaxat, texte mai scurte, îmi permit și note colocviale. De curînd (din ianuarie 2017), am lansat, împreună cu Raul Popescu (soțul meu), o platformă online, Literomania, care-și propune să îmbine online-ul cu calitatea – adică să fie o platformă literară de calitate, făcută de profesioniști, dar pentru un public mai larg, și la modul atrăgător. E pariul nostru – să obișnuim publicul mai larg cu calitatea – și sper să-l cîștigăm. Sînt o nostalgică a calității, recunosc, și mă cam sperie cantitatea, amatorismul online…

C.T.: Crezi că un critic trebuie să încerce cît mai multe genuri literare – chiar dacă n-o nimerește bine –, ca să le cunoască pe dinăuntru, cum a decretat G. Călinescu, sau îi ajunge să fie critic, cum spunea Șerban Cioculescu?

A.D.: Eu zic că îi ajunge să fie critic. Asta, firește, dacă nu cumva simte nevoia să scrie și ficțiune – dar nu din vreo obligație de genul celei formulate de G. Călinescu. Apropo de Călinescu, stînd acum și cumpănind, am impresia că el a fost un mult mai mare scriitor de ficțiune decît de critică și istorie literară: Istoria… sa, dar și monografiile despre Creangă ori Eminescu sînt fascinante opere de ficțiune, baroce, flamboaiante. Ele ar sta foarte bine lîngă splendidele sale romane Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Trebuie să mai spun că „îi port pică” și astăzi lui Călinescu pentru complexele culturale românești pe care le-a alimentat cu atîta spor – hrănind, în Istoria… sa și în alte articole, visuri de monumentalitate, de grandoare, de mitologie românească, acolo unde erau goluri și precarități explicabile istoric și geopolitic (cum s-ar spune astăzi).

Îmi amintesc că i-am pus această întrebare – pe care mi-o puneți și mie – criticului și istoricului literar Antoine Compagnon (profesor la Collège de France), care a venit anul trecut la București. Era și el de părerea lui Cioculescu: un critic nu are nevoie să scrie ficțiune pentru a fi critic. Dar Compagnon a scris și un roman, iar în cartea lui din 2015 despre Roland Barthes (maestrul său), spunea că pentru a fi romancier trebuie să ai și o doză de „prostie” („bêtise”) care să facă posibilă creativitatea, să renunți întrucîtva la luciditatea, inteligența tăioasă a criticului, de multe ori inhibantă pentru ficțiune (cred că era și opinia lui Barthes). Eu nu am reușit să fac pasul.

C.T.: Traduci literatură franceză și ai stat de vorbă cu scriitori francezi celebri. Ăștia cum se descurcă la ei acolo?

A.D.: Am un „comerț” vechi, îndelungat cu francezii, într-adevăr, și îi cunosc destul de bine. Mulți dintre scriitorii francezi cei mai buni au venit și la București (premianții Goncourt, Houellebecq, Makine etc.), li se traduc cărțile în românește, an de an (mai ales că, de cîțiva ani, există și Premiul Goncourt – Alegerea studenților români, iar autorul premiat e, în fiecare an, tradus, publicat și apoi invitat la București). Ei se descurcă mai bine ca scriitorii români: au tiraje incomparabil mai mari la cărți (presupun că și drepturi de autor pe măsură) și pot trăi din colaborări nu foarte solicitante pentru a avea timp de scris (ceea ce, în România, e exclus). Piața de carte e alta, cu o putere de cumpărare mult mai mare și cu o tradiție sănătoasă în spate, care asigură existența unui public larg interesat de literatură (ceea ce, în România, iar nu e cazul…).

C.T.: Se poate trăi la noi din gazetărie culturală și din cărți de critică?

A.D.: Din gazetărie culturală, dacă e job, cum e cazul meu, da (deși nu foarte bine, dar se poate). Plus colaborări, traduceri. Dar din cărți de critică – nu prea cred (și în genere din cărți, cu atît mai puțin din cărți de critică!).

C.T.: Te încearcă dorința să-ți iei lumea în cap?

A.D.: Da. La începutul anilor 2000, cînd am plecat cu bursă de studii la Paris, am avut ocazia să rămîn în Franța (celelalte două colege de facultate cu care am fost la bursă au rămas la Paris, și acum locuiesc acolo), dar nu am făcut-o, din motive profesionale și personale. Acum situația e prea complicată în toată Europa (occidentală), nu numai în România, iar regresul Vestului trage România și mai în jos decît era…

Nu sînt o marginală, dar în mintea mea sînt, într-un fel, o „depeizată”, îmi place ideea de „cetățean al lumii” și mie, uneia, îmi convine globalismul tehnologic, care mă pune în contact cu oameni din diverse colțuri ale lumii. N-am priceput niciodată povestea cu „identitatea națională”, nu suport „românismele” și hiperbolele naționale (deși sînt legată, volens-nolens, de cultura din care fac parte). Sper ca Europa să nu piardă, în mișcarea regresivă de azi, toate cîștigurile democratice pe care le-a obținut atît de greu și care ne-au folosit și nouă enorm: cosmopolitism, schimburi culturale, granițe deschise.

Îmi vine să-mi iau lumea în cap, din cînd în cînd, da – și teritorial, și profesional. De cele mai multe ori, „a-mi lua lumea în cap” nu e, pentru mine, o expediție belicoasă, ci mai degrabă un refugiu interior (tot o chestie „feminină”, probabil). Și ca să împac și teritoriul, și refugiul interior, aș spune că, pentru mine, refugiul ideal este Parisul, de care mă leagă o veche „istorie” și de care mi se face dor periodic.

(1294 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: