Home / Scriitori / Ca Miți nu e nimeni

Ca Miți nu e nimeni

Zoom

Unii spun că figura cea mai luminoasă a restaurantului scriitorilor ar fi fost doamna Candrea. Sînt istorii fabuloase, cu o eroină mitică, protectoare a artelor, a artiștilor și care stingea întotdeauna lumina. Dar, cum nu am văzut-o cu ochii mei, am să păstrez liniștea. Deși despre doamna Candrea mi-au povestit Mazilescu, Petre Stoica, Dan Cristea și toată ceata cea vestită a generației ’70 din tinerețile mele literare. În ceea ce mă privește, deceniul nouă al meu a fost apărat, servit și alintat de celebra doamnă Miți. Doamna Miți (al cărei nume adevărat e un mister) făcuse odinioară Școala de Literatură. Acum servea la restaurant și ne citea balada în care ne recunoșteam bețiile de deunăzi. Se înființa la masă cu ochii strălucind și zicea: “Am mai scris una”. Alături de mine, a profitat de bunătatea ei întreaga mea generație. Iar răsplata, care venea spontan, fără urmă de prefăcătorie, erau hohotele de rîs. Doamna Miți avea umor. Baladele ei străluceau prin autenticitate, iar ochiul ei viclean înregistra, ca o sculă perfecționată, Philips sau Sony, mai dihai decît scrumierele sau turnătorii localului. N-avea milă, dar era o lipsă de considerație duioasă. Ea îi iubea pe mesenii adevărați. Le surprindea slăbiciunile, așa cum o mamă vede ce vrea să ascundă prîslea de ochii ei. Evident, vorbesc aici despre acea parte a generației mele care obișnuia să își omoare după-amiezele la restaurant, să îl celebreze pe zeul Bacchus de sorginte sovietică, cu nemuritoarea lui vodcă. Cum făcea, cum nu făcea, doamna Miți izbutea să sustragă întotdeauna cîte ceva din rezerva șefilor și să ne plaseze nouă marfa. Și nu vorbesc numai de vodcile poloneze sau rusești, dar și de brînzeturi, mezeluri și nemuritoarele pricomigdale care ajungeau, duminica, în familie, să bucure tineretul obidit. Doamna Miți avea un fel straniu de a surzi subit: clienții neplăcuți puteau s-o implore în genunchi. Surzenia devenea imediat amnezie. Nu servea antipaticii sau gomoșii nici s-o pici cu ceară.

Mi-e greu să spun ce anume o făcea să îndrăgească pe cineva, cum funcționa mecanismul ei interior care despărțea, infailibil, grîul de neghină și valoarea de veleitarism. Dar o nimerea fără greș. Într-o seară, un obscur poet de provincie a pătruns în lăcașul de cult, s-a aciuat pe lîngă veterani și a cerut o vodcă mică. Mică. A preluat toată moștenirea de simțiminte a mesei. Și-a acordat vocea, și-a potrivit vocea, să semene cu a caprei, să ascundă limba de lup.

– Doaaamna Miți, o vodcuță. Vă pup pe suflet.

Asta suna grav a Nichita.

– N-avem.

– Dar văd că aveți, scumpă domniță. (Recunoașteți tonul și intenția, nu-i așa?)

Doamna Miți s-a uitat la paharele pline, a ridicat din umeri, a privit către bar, l-a măsurat din ochi și a decis în aceeași clipă:

– Așa ceva nu există! Este, dar s-a terminat.

(345 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.