Fiindcă se redeschid librăriile, anticariatele și muzeele – cum s-or redeschide! –, dar și pentru că în lunile astea cu izolare, carantină și ședere obligatorie în casă între anumite ore, zic psihologii, mulți dintre noi au ajuns să sufere de anxietăți carcerale, mi-am adus aminte de Contele de Monte Cristo.
Luat peste picior de diverși comentatori subțiri, ca „autor de romane populare” și „de consum”, Dumas-tatăl sau, mai bine zis, firma literară Alexandre Dumas, incluzîndu-i aici și pe ce cei aproximativ optzeci de „negri” ai săi, a semnat un număr fabulos de romane, unele slăbuțe, altele așa și așa, dar cîteva dintre ele, printre care și Contele de Monte Cristo, cărți formidabile care au străbătut și străbat timpul și spațiul cu un aplomb de-a dreptul fantastic. Dumas-tatăl a fost luat în brațe și de critica „serioasă” a secolului trecut numai după ce Umberto Eco, din postura de semiotician celebru și de eseist citat, l-a declarat, fără rezerve și în repetate rînduri, genial.
Dumas rămîne și azi unul dintre romancierii mei favoriți. Locul lui e în primul raft al bibliotecii literaturii universale. El e unul dintre acei puțini scriitori care-și merită cu prisosință titlul de romancier.
Ecranizat periodic, aproapela fel ca și Cei trei muschetari, Contele de Monte Cristo e și azi o mină de aur pentru cei ce se încumetă să reia cinematografic povestea lui Edmond Dantès. Romanul însă, cu multele sale sute de pagini, oricît de cuprinzătoare ar fi ecranizările – și nu sînt! – nu poate fi băgat decît prostește la categoria „Am văzut filmul”. Uriașa țesătură epică a Contelui… desfide pînă și cea mai grijulie ecranizare, în serial TV.
La capitolul scriitoricesc– fapte, nu vorbe–, Dumas dă și azi lecții de roman, chiar dacă romanul, de cele mai multe ori, nu mai e ce-a fost în secolul al XIX-lea și în primele decade ale secolului XX, ci se vrea admirat mai mult pentru ce nu e roman clasic, ca dovadă că se poate descurca în calitate de gen artistic independent cu evoluții imprevizibile. Or aici, trebuie să recunosc, îl cred în continuare pe nouăsprezecistul Stendhal, cel ce zicea că romanul e o oglindă plimbată de-a lungul unui drum.
Să nu uităm că romanul a început –sau, mai exact, a reînceput –în secolul al XIX-lea, ca un gen bastard al literaturii canonice a vremii. Și dacă s-a impus, asta ține de apariția unor noi categorii de cititori cărora li se rupea de canoanele literaților. Burghezii și proletarii știutori de carte din secolul revoluțiilor sînt cei care au dus romanul în spate, asigurîndu-i piața de desfacere. Așa că fără Dumas și Eugène Sue, cu ale sale Mistere ale Parisului, poate că azi n-am fi vorbit despre Stendhal, dar și despre o mulțime de alți romancieri, ruși, englezi și francezi, seduși de această piață literară unde își puteau vinde cu folos marfa literară. Toți aceștia au descoperit, ca și Edmond Dantès, o comoară. Nu în aur și pietre prețioase, ci în cititori disponibili pentru cărțile pe care le scriau.
În marile romane „de acțiune” ale lui Dumas-tatăl se află cam tot ce-i trebuie romanului, chiar dacă se desparte de formula clasică: construcția personajelor pe fapte, dar și pe vorbe, grija față de carnalitatea personajele secundare, care nu mai sînt privite drept simple nume, cu un epitet oarecare pe lîngă ele, ca în epopeile homerice, și nici convențional ca în Don Quijote, unde nu sînt salvate decît de limbarița fostului perceptor de impozite Cervantes.
Ca probă că romanul lui Dumas trăiește vivace și azi, uite că la un caz de-o pandemie ne gîndim la Contele de Monte Cristo ca la o persoană care ne-ar putea scoate miraculos din izolare și ne-ar putea ajuta să ne și îmbogățim în plină criză. Căci Edmond Dantès e și el un tip care poartă mască, aceea de conte, după ce a scăpat de 14 ani de izolare.
