Știu că multă lume disprețuiește literatura română și o înfierează (cu mînie proletară – era să spun). Reproșurile sună cam la fel cu cele de la ciorba din Polițist, adjectiv. Fără glumă, e o lume tristă. Monsieur scriem, monsieur citim. Dacă nu e cu crimă, viol, adjective și efecte speciale, literatura română actuală e un gunoi pentru aceiași necititori. Îi suspectez că n-au citit, de fapt, cam de multișor, adică de la terminarea liceului și, probabil, de acolo le-a și cășunat. Dă, Doamne, să fie rău, ca să-mi fie mie bine și să nu mă doară capul dintr-o pagină.Totuși, așa, tîrîș-grăpiș, literatura română crește în secret și, uneori, nu poți pune mîna-n foc că ar fi vorba de un celebru, dar necunoscut autor anglo-saxon, într-o traducere impecabilă. Un astfel de volum este și cel de debut (premiat) al lui Codruț Baciu, Împărăția cerului și a eclerului. Sînt acolo cîteva povestiri care m-au emoționat profund – și nu prea sînt genul sensibilos. Acolo se simte talentul prozatorului de azi și de mîine, în capacitatea lui de a face din cititor un voyeurist pofticios și vinovat.
Cadrul general e România anilor ’90-2000, iar aerul, parfumul, zgomotele și pățaniile sînt de-acolo. Le credeai uitate, dar le redescoperi cu încîntare și, mai ales, cu un soi de regret inexplicabil. Fundalul e cam sărăcăcios, dar există pretutindeni un suflu cald care le dezgheață măruntaiele. Focșaniul lui Codruț e un oraș viu-mort, oamenii care îl populează sînt cînd duși cu pluta ratării, cînd cu pluta Meduzei, cînd însuflețiți de o energie vitală animalică. Rîzi și te mînii pe dinăuntru – lumea lui Baciu a prins viață. Pare o viață scurtă, previzibilă, în care numai caracterele tari supraviețuiesc și nu neapărat cele bune sau generoase. Nimeni nu are parte de viața pe care a visat-o, dar, na, nimeni nu e perfect. Scriitorul pune în mijlocul cortinei un vizor ca un ochi prelung: ceea ce vedem e filtrat prin ochii și mintea unui copil-puber-adolescent, care te lasă să vezi spectacolul exclusiv prin fanta lui. Tehnic, e greu să găsești un ton copilăresc valabil, autentic. Lui îi iese. Deși în spatele puștiului-personaj stă întotdeauna un soi de Creangă dezabuzat și oleacă cinic, privirea de care vorbesc e tot timpul vie și plină de surprize. Dincolo de povești plutește un parfum discret. Povestirile mele preferate au fost: „Rose Bowl“, „Pac-Man“, „Oli“ și „Împărăția cerului și a eclerului“.
Însă m-aș opri asupra celei din urmă, care dă titlul. E un text atît de emoționant, cald și rafinat, fără a fi siropos, plîngăcios sau solemn. Povestirea e un caleidoscop de amintiri disparate, într-o învălmășeală bine descompusă: o luptă între cîini, o profesoară de religie pe care Dumnezeu sigur ar fi iubit-o, dacă Lui i-ar fi plăcut pesmeții, borcane uriașe de socată, vecini chemați să alerteze Poliția, un popă răcit, un unchi lacom, meciul Metalului cu Iașiul, Tataie cel necredincios, fratele cel credincios, rochia cu delfini, caseta cu Michael Jackson, doamna Sara, scara blocului, băncuța roz. Realitatea concretă din jurul personajului țese cadrul în care Mamaie să mișcă în voie, fără ca accentul sau intenția autorului să-și scoată cornițele. Povestirea e una dintre cele mai luminoase – și poate singura în care sentimentul eșecului nu tulbură finalul. „Mamaie făcea cele mai bune ecleruri, le mîncam ca disperații. Făcea zeci, sute odată chiar, la ocazii speciale, în tăvile ei negre și urîte, spălate de mii de ori sub jetul de apă. Nu-i plăcea să dea de pomană din ele, dar nici să rămînă nemîncate peste noapte, așa că la finalul zilei, în vreme ce noi abia ne mai puteam mișca de pe canapea, își punea capotul înflorat și mergea din ușă-n ușă ca să împartă ultimele bucăți. Mereu făcea prea multe, dar mai bine să rămînă decît să nu ajungă la copii. Interacțiunea cu vecinii nu se număra printre activitățile ei preferate. O făcea fără chef și avea grijă ca oamenii s-o știe. Mamaie ciocănea la ușă, dar nu aștepta mai mult de trei secunde în fața ei. Dacă nu deschidea nimeni, trecea la următoarea și tot așa, pînă cînd se despărțea de ultimele ecleruri. Erau cu adevărat extraordinare, așa că toată lumea îi tolera ciudățeniile, de dragul acelui gust în care vara și dulcele și necazul fuzionau ca să dea crema cremelor și aluatul aluaturilor (s.m.)“. Autorul își strecoară afecțiunea cu parcimonie, o pitește după zgîrcenie, vase negre și urîte, ursuzenie, dar efectul final e acela de căldură văratecă și de empatie literară. Am admirat aici știința dozajului, care îi iese bine de tot, cînd se ascunde după limbajul ireverențios al copilăriei. Dar să nu vă pună Necuratul să vă închipuiți că e o carte de amintiri duioase. Prin ea circulă cruzimea, invidia, prostia, nedreptatea, numai că, pentru a le arăta cu degetul, trebuie să citești.
Codruț Baciu, Împărăția cerului și a eclerului – povestiri, Editura Polirom, 2025.
1.315 vizualizări
