Plângi de te prăpădești: Plagiatori maidanezi în Dâmboviţa!

În mod cert – vreți sau nu să recunoașteți – fie purtați, fie vorbiți la, fie lucrați pe, fie vă uitați la sau aveți măcar pe undeva prin casă un obiect chinezesc. L-ați luat pentru că era ieftin, pentru că părea să-și facă treaba ca unul ceva mai scump și pentru că, la câți bani ați dat pe el, puteți oricând să vă mai luați două-trei la fel, să-l înlocuiți pe cel stricat. Dar în principal l-ați luat pentru că era ieftin.

Și era ieftin nu datorită mâinii de lucru, ci din cauza faptului că producătorii chinezi nu plătiseră un cent pentru cercetare, dezvoltare, design etc. Pur și simplu furaseră toate acestea de la oameni care le plătiseră scump, luându-le acestora din urmă piața de desfacere.

Dar nu trebuie să fii mic, galben și să locuiești la 7.061,03 kilometri de București ca să fii un hoț ieftin. Au descoperit-o cei de la Boromir pe pielea lor miercurea trecută, când agenția de pubicitate pe care o angajaseră, Propaganda, a lansat pe piață un filmuleț devenit rapid viral. Ceea ce e bine. Rău e că filmulețul era o copie identică a unui filmuleț făcut în iulie 2010 pentru KFC.

Priviți originalul, numit “Atac al rechinilor pe un canal din Amsterdam” și apoi dați un ochi și pe “Delfini maidanezi în Dâmbovița – cu moldoveni”.

Nu e nevoie să fii expert în publicitate și nu e nevoie să fii expert în cinematografie pentru a-ți da seama dacă este sau nu vorba de o copie. Ideea, tipul de produs la care se face reclamă și modul de filmare sunt lucrurile la care te uiți. Și-ți dai seama. Totuși, ca să nu fim acuzați de infatuare și lipsă de profesionalism, ca să nu amestecăm anii de advertising ai oamenilor din redacție cu anii de jurnalism, am cerut și părerea lui Adrian Boțan, director de creație la McCann Erickson România și, probabil, cel mai premiat director de creație de la noi. Asta e ceea ce, diplomatic, spune el:

“În ultima vreme am fost prin câteva jurii, pe la tot felul de festivaluri internaționale. Ei bine, acolo am observat că un criteriu interesant, propus în mai multe rânduri, este "invidia profesională". Adică, trebuie să îți pui sincer (dar absolut sincer!!) întrebarea dacă o lucrare te face să simți o minimă înțepătură de invidie profesională. Dacă ți-ar fi plăcut să îți vină ție ideea aceea. Rațiunea de multe ori te înșeală. Invidia însă nu te minte. E naturală și incontrolabilă. E instinct creativ pur. După criteriul acesta, filmulețul cu "delfinii maidanezi" este o reclamă bună – recunosc, am simțit o mică înțepătură de invidie profesională când am auzit de el. Apoi am văzut un al doilea film cu niște "rechini maidanezi" pe canalele din Amsterdam și, recunosc, nu îi mai invidiez deloc pe realizatori. Și nu aș vrea să fiu în locul lor zilele astea.

Dacă delfinii maidanezi sunt copii ale rechinilor de canal – este, până la urmă o dezbatere filozofică – cred că fiecare își poate răspunde singur la întrebarea asta. Poate fi un exercițiu interesant să evaluezi probabilitatea de a replica literă cu literă un text atât de complex, absolut din întâmplare. Cert este că, în juriile în care am fost, această lucrare ar fi fost îndepărtată cu jenă, dar și cu maximă discreție.

Ce-aș face eu?

În final cred că ai o responsabilitate, ca director de creație, să oprești o idee copiată sau care, absolut întâmplător, s-a mai făcut. Poate face mult rău agenției dar și clientului. Se mai întâmplă, dar poate fi un dezastru minor sau controlabil. Din păcate, nu e o soluție foarte la îndemână în cazul unui viral.”

La o zi de la lansarea filmulețului cu delfinii am scris și noi despre plagiat și, poate, n-am fi revenit dacă lucrurile s-ar fi desfășurat normal. Iar prin normal înțelegem o oarecare rușine din partea autorilor, o doză de smerenie ce ar fi succedat recunoașterii zdrobitoarelor similitudini. Numai că nu asta a urmat dezvăluirii plagiatului, ci, sâmbătă, au apărut două articole de spălare a cadavrului creativ. Unul în Gândul și unul pe Hotnews. Cam așa funcționează PR-ul românesc: am comis-o, dar avem unde să ne dăm băieți buni, cu amenințarea că, altfel tăiem bugetele de publicitate. (UPDATE: Orlando NIcoară, General Manager al Mediafax Group, editorul publicației Gândul, specifică faptul că nici Gândul și Nici Mediafax Group nu au beneficiat de reclamă de la Boromir și nici nu au fost amenințate de către agenția Propaganda pentru publicarea acelui articol de PR. Facem cuvenita rectificare cu atât mai mult cu cât nu descriam decât un mecanism general, care nu funcționează în niciun caz atunci când vorbim de un grup de talia Mediafax.)

Dacă lucrurile ar fi ieșit bine, dacă internetul nu ar fi fost, până la urmă, atât de mic, n-am fi fost nevoiți să auzim explicații jenante: "La noi e vorba de delfini maidanezi de Bucureşti, acolo sînt nişte rechini pe care i-a arătat prima dată Steven Spielberg în "Fălci" :)".

Însă internetul e mic, orice invidios are acces la același youtube ca și creativul, iar informațiile circulă. Chiar dăcă autorul sequel-ului românesc de succes după “Rechini în Amsterdam” este modest și vrea să împartă gloria, tardiv, cu Propaganda, cu directorul de creație Bogdan Moraru, cu copywriterul Adrian Albu și cu art-directorul Mihai Calotă – el declarându-se un umil “regizor” – credem că ar fi cazul să-și asume succesul, așa cum începuse să o facă încă de miercuri. Până la urmă, sute de mii de vizualizări ale clipului și încurajări de genul “Ce dacă e furat? Că arată bine!” justifică aproape orice. Așa cum hoții din parlament se ascund în spatele voturilor de acum 3 ani, așa cum Traian Băsescu se ascunde în spatele voturilor de acum 7 ani, așa cum hoții celebri se ascund în spatele însăși celebrității, publicitatea românească se întoarce, odată cu Dragoș Mușat, la practicile de la începutul deceniului trecut și își ascunde mizeria sub covorul roșu de la Portoroz sau, Doamne-ferește, Cannes și, mai nou, în spatele vizualizărilor de pe internet.

Cert este că cineva a reușit, din nou, să facă bani din internet, chiar dacă asta înseamnă că a tras o țeapă clientului și agenției. Mai contează?