Memorialul durerii a fost una dintre cele mai bune producții de televiziune din România anilor ’90 ai secolului trecut. Memorialul durerii a fost, în același timp, și necesarul mea culpa rostit de realizatoarea de televiziune Lucia Hossu Longin. După ani de zile în care a realizat spectacole din seria „Cântarea României”, proslăvindu-l pe preaiubitul conducător Nicolae Ceaușescu, după chinurile la care a supus, de fiecare dată, mii de copii îmbrăcați în uniforme de pionieri și șoimi ai patriei, Lucia Hossu Longin și-a mai spălat din păcate înregistrând, montând și difuzând mii de ore de mărturii ale foștilor deținuți politici din cea mai neagră perioadă recentă a României. Memorialul durerii nu este o capodoperă a genului documentar, fiind mult prea lung și, pentru oameni mai puțin răbdători, chiar plictisitor, dar ca arhivă video cu supraviețuitorii gulagului românesc este o adevărată mină de aur. La începutul anilor ’90, când consumatorii de televiziune erau mult mai avizi de informație decât azi și nu fuseseră încă supuși atacurilor tembelizatoare ale divertismentului ieftin, Memorialul durerii ar fi trebuit să schimbe mentalități, să miște conștiințe, să transforme nepăsătorii consumatori de telenovele în oameni care se gândesc măcar cu respect, dacă nu cu revoltă, la suferințele celor care, în anii dictaturii comuniste, au luptat cu adevărat pentru democrație și libertatea de expresie. Dacă Memorialul durerii a eșuat în acest demers, nu este vina doamnei Hossu Longin. Se prea poate ca domnia sa nici să nu-și fi propus așa ceva, căci, dacă și-ar fi propus, probabil că ar fi abordat proiectul cu mai mult profesionalism, alegând să facă mai puține episoade, mai scurte și mai convingătoare, în locul unei peltele care s-a întins și încă se mai întinde în sute de episoade (numai seria originală a avut 120 de episoade) pe care, spre final, nu le mai urmărea aproape nimeni. Dar nu despre Memorialul durerii vrem să vorbim, ci despre realizatoarea acestuia, chiar doamna Lucia Hossu Longin. Un fost realizator de emisiuni omagiale, consoartă a unui turnător al Securității, doamna Hossu Longin n-a înțeles nimic din sutele de ore în care a ascultat victimele comunismului. În ultimii 24 de ani, doamna Hossu Longin a demonstrat că, pe de-o parte, deplângea respectivele victime, iar pe de alta continua practicile regimului-călău, de la clasica angajare a fiului în instituția unde deținea poziții privilegiate, pe baza cunoscutului examen PCR (Pile, Cunoștințe, Relații), până la acapararea unei întregi asociații profesionale și conducerea sa alături de partenerul de viață, în același mod în care familia Ceaușescu conducea partidul și statul.
De câțiva ani, de la înălțimea statuii pe care și-a creat-o, Lucia Hossu Longin a revenit la sentimente extrem de bune față de cei ce-i erau aproape de suflet și carieră până în 1989. L-a lăsat pe Pacepa să-și zugrăvească o imagine favorabilă, numai bună pentru un om care merită o pensie babană de la statul român, deși ar trebui să se supună aceluiași regim ca torționari precum Ficior sau Vișinescu. După aia a luat-o razna rău de tot, ajungând să îl declare pe Adrian Năstase deținut politic, iar despre condamnarea lui Dan Voiculescu a declarat: „Am văzut azi o justiție care produce nu dreptate, așa cum ar fi normal, ci nedreptate. O justiție în care fiecare încalcă legea și procesează atâtea abuzuri… un tribunal al poporului din vechea justiție comunistă care are sentințele deja date și totul este doar o înscenare”. După care și-a sunat partenerul, pe Dan Necșulea, iar acesta a redactat, în numele Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, o scrisoare prin care lua apărarea unei televiziuni neamenințate și difuza aceleași idei propagandistice despre justiție ca și angajații lui Voiculescu. Practic, deși se laudă cu peste o sută de membri, APTR nu mai înseamnă decât Lucia Hossu Longin și Dan Necșulea. Probabil că ei și cei de la Antena 3 sunt, în propriii lor ochi, singurii profesioniști de televiziune din țărișoară, deci e normal să glăsuiască fără a-i consulta pe ceilalți membri, aflați acolo doar de formă.
Vă veți întreba cum de poate o persoană care a intervievat sute de victime ale Securității să se alieze azi cu securiștii și rubedeniile comuniștilor. Greu de spus. Nu, nu vă gândiți la sindromul Stockholm, că nu-i cazul. O fi, poate, vreun alt sindrom, care împinge oamenii să-și amintească de anii frumoși ai tinereții, când tămâierea sistemului era creatoare de beneficii de toate felurile. Probabil că și atitudiea asta e o nouă schimbare de macaz, a unei persoane care s-a prins târziu că tot Securitatea conduce România și, ca să fie iertată pentru Memorialul durerii, s-a apucat să lucreze din nou în interesul acesteia.
