Avem două vești bune și una mai puțin bună. Veștile bune: s-a cărat Pițurcă, iar România rămîne în cărțile calificării la Euro 2016, cu șapte puncte în grupă. Vestea cealaltă: România rămîne tot aia. Să nu ne iluzionăm că acum, lepădîndu-se de “Satana”, echipa națională va deveni peste noapte altceva decît ceea ce este în prezent – o sumă de valori decente, o adunare de jucători merituoși, dar pe care nu-i leagă împreună vreun plan elaborat, nici măcar nebunia, ca să nu mai zicem, vorbă mare, un “proiect de țară”.
România moștenește de la Pițurcă o echipă precaută, obișnuită să-și ciugulească punctișoarele cu echipele mici și să reziste cît e posibil în fața ălor mari. Stilul ăsta nu poate înflăcăra entuziasmul națiunii de suporteri. Sîntem latini și balcanici, mai pasionali, ce vreți! Ne-ar plăcea să cîștigăm într-o manieră entuziasmantă, iar dacă e să pierdem, atunci măcar să pierdem, nene, atacînd sau apărîndu-ne eroic! Cu Piți la timonă, rareori am pomenit așa ceva – două-trei meciuri și cîteva reprize, poate. Prea puțină bucurie, prea puțină emoție autentică. Fotbalul, alături de echipa națională, înseamnă mult mai mult decît ceva creier și doar o fărîmă de suflet.
Problema succesiunii se arată a fi spinoasă, de nu chiar haioasă. Astăzi, luni dimineață, Puiu Iordănescu era tot în pole position pentru postul de selecționer interimar, alături de Vio Moldovan. Cel mai mare antrenor român al secolului trecut se întoarce la Națională, pentru partida crucială cu Irlanda de Nord. Cruciulițele să-i lumineze calea! E unul dintre momentele alea din existența poporului român modern: ori fugim în viitor, arzînd etapele, ori ne repliem spre trecut, nostalgici după Vîrsta de Aur, cu Generația ei cu tot. Dacă se merge pe varianta B, atunci Federația ar putea opta la fel de bine, în loc de Puiu, pentru nea Imi Jenei, pentru regretatul Piști Covaci, antrenorul marelui Ajax, sau – de ce nu? – pentru maestrul Angelo Niculescu, încă în formă la cei 93 de ani ai dumnealui, după ce ne-a calificat la Mundialul din Mexico ’70. Ar fi poate o soluție potrivită pentru echipa noastră națională, dependentă de prodigiosul Sînmărtean, leat cu Mutu, Glad și Menumorut.
Orice variantă ar alege FRF, de noi înșine nu vom putea scăpa prea curînd. Degeaba îl tot așteptăm pe antrenorul ăla providențial, dacă n-o vom lua de la firul gazonului, din iarbă. Altfel, vom continua să trăim pe mai departe, bine-mersi, la mica ciupeală, obligați să acceptăm un adevăr inconfortabil: Piți sîntem noi.
Excelent articol ! Ca de obicei….