Boyhood e ca o construcție românească de infrastructură. O autostradă, o linie de metrou, dacă vreți. Filmările au avut loc de-a lungul unei perioade de 12 ani, cu multe pauze interminabile, în timpul cărora regizorul și directorul de imagine probabil că stăteau proptiți cu bărbia într-un trepied și se uitau la lumea care trece pe stradă, așteptând să vină sfârșitul programului și să plece și ei acasă. Mai spărgeau o ceapă pe ziar, mai fluierau la o trecătoare, ca orice muncitor delăsător de pe un șantier românesc. Finalizarea filmului a fost un proces anevoios. Așa se întâmplă atunci când aștepți să crească actorul principal. Un copil de șase ani e foarte limitat ca actor, iar una dintre limitările lui constă în faptul că nu-i în stare să interpreteze credibil un adolescent de 18 ani care pleacă la facultate.
Realizarea filmului a durat mult, dar așteptarea a meritat. Boyhood spune o poveste banală – a maturizării unui copil – așa cum nimeni n-a mai reușit s-o facă până acum. Iar motivul e simplu: e greu să faci rost de un bloc de timp atât de mare, în care să sculptezi în voie împreună cu un nucleu tare de actori recurenți. S-a spus despre Boyhood că e atât de premiat doar din cauza găselniței regizorale de a filma același copil de-a lungul a 12 ani. Verdictul e cât se poate de adevărat, însă trebuie reformulat puțin. De fapt, Boyhood a ieșit un film melancolic și emoționant tocmai pentru că e făcut de-a lungul a 12 ani. În esență, e o colecție de episoade nesemnificative din perioada formării unui copil. Puse laolaltă, însă, ele formează portretul coerent și expresiv al copilăriei universale. Deși Mason, protagonistul filmului, e bine individualizat, experiențele lui sunt cât se poate de comune: probleme cu adulții, mici îmbrânceli cu băieții de vârsta lui, primele beri, o excursie în natură, lansarea unei cărți din seria Harry Potter, o discuție directă cu un profesor care-i spune cât de puțin special este. În măsura în care are o poveste, filmul urmărește încercările unei mame singure de a-și crește cei doi copii. Iar în privința asta, Boyhood se termină cu bine, deoarece copiii cresc și pleacă de-acasă în condiții optime.
Boyhood e ca un proiect românesc de infrastructură numai dacă te gândești la cât timp au durat filmările. Dacă te uiți la cât a costat, e chiar opusul unei autostrăzi de la noi. Bugetul filmului a fost de numai patru milioane de dolari, ceea ce pentru cinematografia americană e ridicol de puțin. Practic, producătorul a finanțat filmul din banii de țigări.
Scenariul nu e unul clasic, pe care autorul să-l fi bătut din timp la mașină pentru a ca în următorii 12 ani să fie urmărit în mod conștiincios. Poveștile de pe ecran sunt inspirate din experiențele de viață ale actorilor și ale regizorului. Ar fi fost și greu ca lucrurile să se întâmple altfel. Nu doar că Ethan Hawke e un aproapiat al regizorului, dar sora protagonistului e interpretată chiar de fiica lui Linklater. Filmul ajunge deci să oglindească destinele unor oameni ale căror vieți oricum se întrepătrund. În cele din urmă, poți să spui că Boyhood e despre maturizarea unui puști în aceeași măsură în care e biografia ușor romanțată a unui grup de oameni pe care-i leagă prietenia sau apartenența la aceeași familie. În materie de minimalism, se poate bate cu orice film românesc. În locul lui Mungiu, mi-aș face griji.
Boyhood, dramă, SUA, 2014, 165 de minute. Regia: Richard Linklater. Cu: Ellar Contrane, Patricia Arquette, Ethan Hawke, Lorelei Linklater, Libby Villari.
