Puțină lume știe că, în scurta mea carieră de profesor, am predat, pe lîngă română și franceză, și nițică muzică, lucru manual și latină. E drept, cîtă vreme am fost „plin”, nici nu s-a pus problema. Dar, odată ce am ajuns suplinitor, am descoperit că lumea școlară nu era alcătuită numai din limbaje, semnificant și semnificat ori gradul zero al scriiturii. Liceele profesionale ori școlile de la țară aveau nevoie de altceva. Muzica, ce lucru înălțător! „Nu știi să cînți? Lasă, că te descurci!” Numai că problema mea nu era numai aceea că nu știam notele muzicale, ci că eram (și mai sînt) afonul mondial. Asta am descoperit-o tîrziu, pe cînd eram licean. Proful de cor făcuse un gest, apoi m-a indicat pe mine anume. „Ia să te auzim.” M-a auzit și a zis, ducîndu-și mîna la frunte: „Gata cu corul. Liber”.
Ehei, dar cum să cînți la clasă fără să fii bătaia de joc a elevilor? Nimic nu-i imposibil? Ba da. Asta era una. A doua era latina. Intrasem la facultate de la real, așa că latina era, pentru mine, ca limba spargă. Trecusem examenul ca gîsca prin apă, mai mult de milă. Ca un făcut, începuse să-mi placă la sfîrșit, dar s-a terminat semestrul pentru loaze. Așa că m-a prezentat la școala generală din Bulbucata, gata de orice, dar înspăimîntat de moarte. Din fericire, proful de fizică (era și director) m-a calmat repede. Copiii veneau la școală ca să aibă de unde pleca. Așa că nu era cazul să-mi fac probleme. Însă mi-am făcut. Am luat manualul și m-am pus cu burta pe carte: In patria nostra multe silvæ sunt / Que bestiis abundant.
Și a venit și ziua primei confruntări. Am intrat emoționat la ore. Și dă-i cu română, dă-i cu franceză, dă-i cu latină… Cînd a venit muzica, mi s-a oprit vorba-n gît. „Măi, copii, să știți că, dacă eu vă cînt ceva, se dărîmă școala, se crapă pămîntul și vine sfîrșitul lumii. Așa că n-am să cînt nimic și nici cor n-o să facem. Mai bine lucru manual sau… știți ceva? Facem o piesă de teatru. Chirița-n provincie! Uite, tu ai să fii calul, tu, Bîrzoi… Ce ziceți?” Mă așteptam la urlete de entuziasm. Cum să fie altfel dacă scapi de teroarea sonoră? Da’ să vezi ai dracu’ puștani. „Hai, dom’ profesor, cîntați-ne ceva, că nu spunem la nimeni!” Și atîta m-au rugat, că n-am avut încotro. Am deschis gura, convins că, într-adevăr, acela va fi sfîrșitul. M-au ascultat 30 de secunde, apoi o fată s-a întors către un băiat: „Da, a zis adevărul”. Și toți: „Bine, facem teatru!”.
