Cenaclul lui Tudor Opriș, “Săgetătorul”, s-a ținut o vreme la primul etaj al Ateneului Tineretului, de pe Aleea Alexandru. Sediul era cum e și acum, doar picturile erau ceva mai tematice. Flori, muncitoare, muncitori și peisaje. Cenaclul era la etajul unu. Tot curajul și toată superbia mi s-au topit cînd i-am văzut la lucru pe adevărații poeți tineri. Ehei, cum știau mînui verbul și ironia, ce se contrau cu Opriș! Țin minte că, într-o seară a lui ’71, cineva a citit niște versuri tare îmbîrligate și romanțioase, cu lumînări, frici și-un vînt negru. Praf l-au făcut. Demodat. Caraghios. Depășit. La sfîrșit, poetul terfelit a bătut foile pe masă și a zis, cu înțelepciune: „E greu Trakl, băieți!”. Imediat, toată lumea a negat ceea ce tocmai afirmase, cei care tăcuseră s-au relaxat, iar Tudor Opriș a acuzat traducerea. Ochii neînțelesului au sclipit ironic. Ziua aia a fost ștearsă din amintirea comună.
Da, dar a declanșat o înverșunată discuție despre rolul, armele și obiectul poeziei. Firește, nimeni nu îl citise pe Călinescu și fiecare purta în cap, cu avîntul tinereții, o idee absolut originală și unică despre lirică. Poezia zilei era cea care avea succes de public și tipar, așa că, în secret, mă închinam la Vasile (Poenaru), Dinu (Adam), Olga (Neagu) sau Mihai (Peniuc). Ce scriau ei – ăla era drumul de urmat. Zurliii imberbi și zurliile cu fuste foarte scurte nu admiteau nimic în afara valorii absolute. Totul era OK pînă la definiția valorii. Acolo începea să clocotească teoria, împănată nițel cu poetica la modă și se lăsa cu sînge. Pe pereți. Împărțeam lumea în nobili și plebei și izgoneam banalul, cotidianul și explicitul din casă. De acolo mi s-a tras. Irina Gorun a strigat o dată, mînioasă: „Să fim serioși, nu se poate scrie poezie despre o broască!”.
Atîta mi-a trebuit. Am pus pariu, pe loc, că se poate. Înaripat și ajuns acasă, am scris o povestioară scurtă, prima din viața mea, intitulată Broasca. Avea cîteva rînduri. Am citit-o săptămîna următoare și a avut mare succes (nu glumesc). În sufletul meu chinuit și ambițios strălucea infinita auroră boreală. Irina mi-a adus primul și cel mai frumos omagiu din viața mea. „E perfectă.” Opriș a încuviințat și mi-a luat amărîta foaie de hîrtie. După o lună, debutam în Amfiteatru. Hm… am încercat mai apoi cîteva improvizații jazzistice cu Irina, da’ n-a mers. Eram un ageamiu afon și ea a înțeles asta, vai, din prima.
