Am petrecut în Spitalul „Cantacuzino” cîteva zile memorabile. E drept că primele zece ore nu mi le amintesc deloc. Nici nu-i de mirare. Erau mirificele ore de comă profundă, în care lumea materială și zbuciumul social erau, deja, foarte departe. Eh, o dată moare omul. Numai că, dacă n-ai murit de tot, revii la viață și viața îți scoate beția adîncurilor pe nas. Era în iunie ’90 și România clocotea. Sau, mult mai bine spus, clocotise ce clocotise și s-a vărsat. FSN-ul cîștigase alegerile, Iliescu era președinte, iar echipa de fotbal a României participa, după două decenii, la Cupa Mondială. Și nu numai că participa, dar avea să treacă și de grupe. Însă asta nu aveam cum s-o știu atunci, așa că amicul Călin Angelescu mi-a adus (v-am mai spus) un televizor Sport, portabil.
Pentru că eram (încă) un erou al Revoluției, primisem o rezervă. Recuperam și fumam pe ascuns, apoi stăteam la șuetă cu doctorii. Despre ce? Păi, despre viitor (o să vedeți că era acolo, ascuns bine). Unul luminos, deși nițel îngrijorător. Treceam, după ora trei, cînd li se încheia serviciul, la politică, la liberali, la țărăniști, la capitalism, viitorul de aur și Coca-Cola al omenirii. Așa am aflat de tensiunile din spital. Personalul TESA, brancardierii și asistentele erau cu Iliescu, iar corpul medical, strîns unit sub flamura noilor-vechilor partide.
Viața de spital e plicticoasă, dacă ești pacient. Stai în pijama și fumezi toată ziulica pe scări. Iar somnul de dimineață e o minciună. Așa că dădeam drumul la televizor, să văd cu purici TVR. Așa am văzut, în dimineața zilei de 13 iunie, filmată în ceața răsăritului, îmbarcarea ultimilor corturari din Piața Universității. Veniseră dubele, venise noua Poliție, înarmată cu cătușe și pulane, și îi trosneau pe amărîții adormiți de-i îndoiau. Mi s-a urcat sîngele la cap. Unde-mi sînt hainele? Hai la luptă, pe ei, pe mama lor! Numai că hainele erau la primire și nimeni nu părea dispus să-mi semneze ieșirea.
După aia, a ieșit cu măcel. Am văzut trîmbele de fum, am văzut atacul asupra Televiziunii, l-am văzut pe Răzvan Theodorescu jurînd pe flamura verde a legionarilor. A doua zi am văzut reportajele triumfalist-acuzatoare. I-am văzut, din nou, cu ochii cameramanilor, pe mineri. Și i-am mai văzut pe medicii veseli și optimiști strecurîndu-se, palizi, ștergînd pereții de teamă să nu fie denunțați ca dușmani ai poporului. Și am mai văzut privirile acuzatoare, revendicative, ale personalului. O vorbă să fi spus și-i umflau. E drept, am văzut și Camerun-România (un dezastru!).
Sîmbătă am ieșit, cu hainele mele de oraș. Era un alt oraș, greu ca plumbul. În tramvaiul care mă ducea acasă, o pasageră a zis tare, triumfător, pe cînd eram depășiți de un camion burdușit cu mineri: „Cinste lor, minerilor!”. Am tăcut, era nașpa.
Unii dintre cititori vor empatiza cu ,,revolutionarul autentic”, de sorginte occidentala care vrei sa fii in poveste. Altii vor cugeta contrariati la fractura dintre titlu si firul subinteles al naratiunii. Pana la urma trebuie, zic eu, inteles actorul care interpreteaza corect rolul de poet!