În vara lui 1990 priveam Marea Neagră de la vila scriitorilor din Neptun, ciocneam paharele victoriei împreună cu Agopian și ne întorceam către Vest, convinși că Occidentul ne va primi cu brațele deschise. Aveam pașaport, aveam și vreo zece-douăzeci de dolari. Lumea ne era deschisă a privi. Dar nu e cum se pregătește, ci cum se nimerește. O amică comună, Anca Bleja, avea un Oltcit. Iar soția lui Agop, Cristina, avea o idee. Ce-ar fi să ieșim nițel pînă-n Bulgaria vecină și prietenă, să vedem cum e? Zis și făcut. Ironia sorții a făcut ca tocmai Cristina să rămînă de pază la droaia de copii, iar noi ne-am îmbarcat, fără remușcări, dar sclavi entuziaști ai libertății.
Pe vremea aia, vameșii aveau bîzdîc, te puricau și-n cur, dar, cum vîntul de libertate suflase și la sudul Dunării, după ce ne-au deschis portbagajul, după ce ne-au întors pașapoartele pe toate părțile și ne-au trecut prin bălți de dezinfectant, am trecut. Nu mai știu cum erau drumurile în România, dar gropile din ceea ce părea a fi fost odinioară asfalt bulgăresc le văd și acum în fața ochilor. Am hălăduit așa prin niște sate pustii, fără să zărim țipenie. Măă, a dracu’ străinătate, nu era nimic deosebit față de noi, ba mai rău. Cînd, la o încrucișare, descifrăm o tăbliță ruginită „Балчик”. Emoție mare, Oltcitul a făcut la stînga și am coborît. Am ajuns pe malul mării, lîngă niște gherete de fier forjat, unde se vindeau discuri rusești cu muzică pop decadentă, baterii și suveniruri. Am stat, ne-am tocmit și am scos toată marfa la doi dolari. Apoi, pentru că tot ajunseserăm acolo, ne-am pus la masă. Munți de pește, de toate soiurile. La final, nota. Nimeni nu se înțelegea cu nimeni, că nu știau localnicii nici o boabă în vreo limbă străină. Dar sfîntul dolar a făcut diferența dintre neștiință și intuiție.
A venit seara și, sătui de atîta străinătate, am luat-o spre țară. Dar exact în mijlocul cîmpului, într-o pustietate deplină, Oltcitul a tușit și s-a oprit. Am ridicat capota și ne-am scărpinat în cap la lumina lunii. Totul era închis ermetic. La plesneală, am legat strîns motorul cu niște sîrmă și scoci. Dînsul a tușit și s-a trezit, iar în vamă nu l-am mai stins, de frică să nu rămînem de izbeliște. Aveam o mare satisfacție interioară: văzuserăm pe alții mai prăpădiți ca noi și am destupat o sticlă, să ne cinstim. Ajunși la Vila Paltinul B, am salutat mulțimea curioșilor cu superbie: „Priateli!”. Anca Bleja a scos cheia din contact și asta a fost tot. Olcitul n-a mai plecat pînă la sfîrșitul vacanței.
