Cînd era vorba de prieteni și prietenie, Traian T. Coșovei era un tiran. Asta aveam s-o aflu mai tîrziu, în facultate, unde porunca zilei, a lunii și a anului suna așa: „Ori eu, ori el/ei”. În armată, precum spuneam, fusese altceva. Eram ca frații, noi, filologii, împotriva IEFS-ului mușchiulos. Prin noi le aduc un omagiu și lui Sandu Mușina, și lui Dan Arsenie, și lui Geo Iorga, și tuturor colegilor cu care aveam să mă revăd în toamna lui ’74. Numai că, dacă iarna nu-i ca vara, nici facultatea nu-i ca armata. În primul an, Dan Arsenie și Traian T. erau prieteni la cataramă. Pînă în momentul în care Dan, pe care îl iubeau Dan C. Mihăilescu și Marian Popescu, a început, treptat, să-și schimbe lecturile, prietenii și înfățișarea. Devenea mai studios și – cum s-o spun, să nu pară ridicol – mai elitist. Noi păream vulgari. Țin minte și acum cum lăsa să i se vadă, ieșind din buzunar, o carte a lui Huizinga, după care băleam toți. Sigur, cînd Huizinga avea să fie tradus, ediția din buzunarul secret n-a mai prezentat nici un interes și a dispărut. Arsenie părea decis să intre în lumea bună a ideilor.
Traian fierbea. Era gelos, nervos, neîmpăcat. Așa, carevasăzică? Așa? Trădare. Pe vremea aia, făceam un soi de sport sau educație fizică în Pitar Moș. Obișnuința armatei aducea acolo toți foștii colegi de armată să bată mingea. Se însera și tocmai ieșeam din sală, cînd am văzut doi găligani pe urmele lui Dan Arsenie, care o și luase la picior. Ulterior, am aflat că se adăpostise de bătăuși la o ambasadă. Am discutat asta la o bere cu Traian, care a rînjit sardonic: „Io i-am tocmit!”. Am rămas cu gura căscată.
A doua zi, trosc, la decanat. Nu-mi venea să cred că Dan îl reclamase. Traian a făcut pe niznaiul, ba chiar a spus că el nici nu mai are ochi pentru reclamant. Că nici nu vrea să-l cunoască. Ce treabă are el cu povestea aia? El fusese la băut cu mine. Decanul s-a întors către subsemnatul. Văzusem ceva? Știam ceva? „Știți, io sînt miop, da’ nu port ochelari. (Asta se întîmpla din cauza Denisei, nici ea nu purta, așa că, solidar, bîjbîiam ca un orbete.) Era seară, io seara nu văd nimic. Nici n-am văzut și nici nu cred una ca asta.”
Decanul a dat din umeri, era greu de crezut ca un aschilambric de băiat, cum era Coșovei, să fi avut prieteni doi gealați.
Am ieșit cu fruntea sus. Ne-am dus amîndoi la o bere. Traian fierbea din nou: „Ah, de ce nu i-au spart mutra!?”. M-am uitat lung. Atunci i-am intuit prima dată capacitatea de a iubi și de a urî la nebunie. După treizeci de ani, Traian avea să ofteze: „Ce bine că nu l-au ciomăgit!”. M-am luat cu mîinile de cap. Dragostea e un lucru foarte mare.
