Am prostul obicei să iau un sfat ad litteram. Nu cunosc varianta B.
Copilă fiind, când mi s-a spus să nu trec prin școală ca vodă prin lobodă, am tocit până am obținut titlul de comandantă de unitate, respectiv șnurul albastru. Când mi s-a spus să mă arunc în dragoste fără nici o reținere – vorba aia, o viață avem –, mi-a luat câteva zile și câteva ore să devin stalker. Tacâm complet. Sute de declarații pe minut, mii de kilometri parcurși cu mașina pe urma bietului om, zeci de ore sub balconul lui, amenințări de tot felul, în top fiind cea cu sinuciderea dacă nu mă mai iubește ca în prima zi.
În ultimul an de facultate l-am scos din minți în așa hal pe un profesor, de-a urlat în fața tuturor: ”Ieși din clasa asta, ieși afară, du-te învârtindu-te!”. Am luat și doleanța lui ad litteram și, învârtindu-mă, m-am mai oprit abia la Roma. Unde am și rămas. Adio diplomă.
Anul trecut, pe vremea asta, sărbătoream victoria lui Iohannis, zeci de mii de români din Italia, și nu numai, luaseră ad litteram îndemnul de a vota, deși nu erau în țară. Împotriva lui Ponta. Ăsta era mesajul care venea de acasă, via Internet. Mă uitam la cozile alea, lungi de câțiva kilometri, și nu o dată mi-am zis: ”Ăștia n-au varianta B, vai de steaua lor. ”
Trageți voi concluzia.
Eu mi-aș dezamăgi cititorii din prima – și nu doresc așa ceva – dacă mi-aș duce ideea până la capăt și aș susține că tinerii au dreptate și când greșesc. Și că leitmotivul ăsta #Tineriifrumoșișilibericareși-auluatțaraînapoi, rostit cu superoritate sau, și mai rău, cu dispreț, îmi amintește de nenea ăla din autobuzul 311, pe când mă întorceam acasă de la liceu, care m-a îmbrâncit doar pentru că nu l-am lăsat să se așeze pe scaun pe el, ci pe o mămăiță cu un nepot în brațe. Mi-a dat un pumn în coaste. De ciudă, i-am furat portofelul.
Pace.
Michelle, tare frumos te-ai adresat domnului Ungureanu. Aproape ca nu merita!!!
scrii bine