Într-o frumoasă după-amiază a lui octombrie ’94, vaporul cu scriitori a intrat falnic și occidental în Odessa. Ne-am bulucit pe punte, dar tot ce am putut admira la prima vedere – și, oho, am admirat de ne-au ieșit ochii din orbite – au fost două autoturisme decapotabile, burdușite cu gagici. Era prima oară cînd vedeam mai îndeaproape toată marfa petrovna făcîndu-ne semne fără echivoc, pentru ostoirea preaplinului bărbătesc. Dar ți-ai găsit! Deja călătoria cimentase intelectual și fizic prietenia dintre popoare și poetici, că nu ne mai stătea mintea la comorile de tandrețe și blondețe specifice locului. Am coborît și am început, temeinic, colindarea orașului. Era pe cînd moneda băștinașă, carboava, era de vreo sută de ori mai devalorizată decît falnicul nostru leu, fără a fi și în cantități suficiente, așa că toată populația era cu ochii pe acei străini nesăbuiți care păreau gata să schimbe valută. Ne purtam banii adînc ascunși, de frica rakeților. Vai, nu știam că urmau să fie înmormîntați, toți, în dealurile Moldovei. M-am dus, însoțit de Sorin Preda, la un oficiu de poștă, să schimb 5 dolari. I-am pus frumos pe tejghea și funcționara, cam ofilită, mi-a înmînat un teanc gros de hîrtii desenate și cu filigran. N-am apucat să bag banii în buzunar, că duduia m-a privit scurt în ochi, apoi și-a mîngîiat fața și și-a vîrît mîinile sub un obraz. Adică nani. I-am explicat sau mi se pare că am explicat că am unde să dorm. A rîs, apoi m-a arătat cu degetul, apoi s-a arătat cu degetul și a făcut din nou, delicat, semnul pernei. Toate celelalte muieri se uitau la mine, să vadă ce fac. Sorin m-a luat de braț și mi-a șoptit: „Să ieșim ușurel de aci, că le miroase a catrință”. Am făcut o plecăciune și am ieșit. Cui să-i explic că mai aveam doar douăzeci de ruble în buzunar și un drum încă lung?
Am ieșit și am început să colindăm alimentarele, în căutarea vodcii. Îmi fluierau prin cap Stolichnaya și Moskovskaya, dar tot ce am reușit să găsim, la mai puțin de un dolar, erau niște sticle dubioase, cu etichete țipătoare. „Oare mori dacă bei?” Dar nu aveam pe cine întreba, așa că ne-am adăpostit într-un local, la stradă, unde am ras cîte o bere. Priveam mulțimea învîrtoșată pe străzi, ca o omidă multicoloră, în căutarea unui țel. Orașul era tot ponosit, dat cu catran și decăzut, de parcă ar fi trecut războiul pe acolo cu un an în urmă.
„Hai”, a zis Sorin. “Am o idee, că aici nu-i nimic de văzut.” L-am urmat. Se lăsa seara și urca din pămînt o ceață ca-n filme. Zgomotele orașului scăzuseră în intensitate. Brusc, din ceață, s-a auzit o voce îngerească, de soprană. Am înaintat și ce să vezi? Eram la capătul de sus al celebrelor scări din Crucișătorul Potemkin. Acolo, în capul lor, stătea o matroană înfofolită, cîntînd de mama focului, cu un tub atîrnat de gît. Mai aveam un dolar. L-am pus în tub. Apoi, amîndoi ne-am întors, aproape în fugă, la crucișătorul nostru. Am urcat pasarela și am mai apucat să vedem, nemișcată, sprijinită de parapet, o fetișcană. Am ajuns pe punte. Fata rămăsese acolo. Se uita înainte, și înainte era numai marea.
Noroc cu Putin ca se impotriveste valului de „democratie” ce se pravale spre Est, ca nu mai gasesti inocenta nicaieri pe lumea asta. Poate doar prin satele de indieni din padurile Amazonului.