Arma mortală se întoarce

Multă lume a rămas cu gura întredeschisă, precum ușa lui Liiceanu, citind, la început de an, elogiul lui Nicolae Manolescu către Mircea Cărtărescu, pentru ca, două săptămîni mai tîrziu, să silabisească cronica proaspătului întors la uneltele critice la volumul Solenoid. Și, de aici, uimirea. Din senin, un fulger crapă catapeasma cerului. Se pare că scriitorul pe care Nobelul nu-l merită n-a dat un roman prea bun. Să fie cu putință? Pînă acolo să meargă intransigența profesională, încît să-ți smulgă inima din piept, cu-ale sufletului coarde, de dragul obiectivității absolute? Așa se pare.

Păi, s-o creadă cei care nici usturoi n-au mîncat, nici lumea literară din interior n-au cunoscut-o. Povestea asta seamănă ca două picături de cerneală tipografică cu altele dinainte de ’89. Pe atunci, scriitorii erau împărțiți în două tabere. Jenică Barbu și România literară (Gogu Rădulescu). Cînd Barbu îi punea gînd rău vreunuia, nu alerga la partid cu jalba-n băț. Venea partidul la el cu lista neagră. Și dă-i, încondeiază-l pe partea literară. Nefericitul era ras, tuns și frezat într-o cronică de-i mergeau fulgii. Apoi, cu cronica-n mînă, venea cenzura și îi tăia și elanul. Nici tabăra adversă nu se lăsa mai prejos. Odată ce se umfla păsatul în partida protocronistă, curgeau cronicile înveninate în România literară. Adversarul era adus în stadiul de cadavru viu, iar mesajul intern zbura voios pe unde scurte. Cînd rîdeau de tine Monica și Virgil, rîdea de tine o țară-ntreagă. Ca să înțelegeți cum stăteau lucrurile, dacă te călca cineva pe bătături, îi dădeai în cap cu o bîzdoacă literară negativă, de-și lingea ăla rănile un an întreg.

Tot de atunci vine și următoarea povestioară. Se spune că scriitorul Mitică ședea în camera lui și gîndea la o viitoare capodoperă. Era cam mîhnit, pentru că la ultima sesiune de premii literare îl cam săriseră. Ei bine, ca în romane, atunci a sunat telefonul, iar la capătul celălalt al firului, cunoscutul critic Ninel. „Vă salut! Ce onoare! Cu ce ocazie?” – răspunde, brusc măgulit, Mitică. „Ascultă, poete, ne-am gîndit că premiul pe anul ăsta ți se cuvine ție. Ne-am gîndit să ți-l dăm.” Poetul cade pe gînduri și, mînat de vreun geniu, refuză. Cică nu mai vrea premii. „Ei, hai, mă, că sînt și niște bănuți acolo. Nu-ți strică.” Scriitorul nostru se uită în jur. Are Telecolor, magnetofon Kashtan, mașină de spălat AlbaLux, congelator, iar în fața casei, o Dacie 1310. Oftează. „Nu, n-am nevoie. Dați premiul unuia mai amărît. Mie nu-mi trebuie.” Se închide telefonul, pa, pa, te pup dulce. După o săptămînă, într-o prestigioasă revistă literară, apare cronica distrugătoare. De la eminentul critic, pentru fostul viitor laureat. Așa stăteau lucrurile. Ah, dar ce prostii vorbesc. Asta a fost demult tare. În lumea noastră modernă, rafinată, concretă și liberă, așa ceva nu mai e cu putință. Ce bine!