De la o vreme, parcă s-au înmulțit șobolanii. Văd mereu câte unul pe Splai, vizavi de Hanul lui Manuc, traversând în grabă cărarea între două tufișuri. Aleargă dintr-o parte în alta și pe aleea din fața blocului meu, prin parcare și pe lângă ghenă. Am văzut unul gonind nebunește inclusiv pe terasa unui bar în care merg des și unde obișnuiam să mănânc.
E incredibil cum șobolanii se grăbesc mereu undeva. Adică, ei văd că trec oameni pe alee, dar vor totuși să iasă din tufișul în care stau pitiți ca să ajungă în tufișul de vizavi. Unde s-or grăbi? Ce treabă poți să ai, ca șobolan? Ai stabilit o întâlnire în celălalt boschet și vrei să ajungi la timp ca să nu pari neserios? E în joc jobul tău de șobolan dacă întârzii două minute, cât trec pietonii? Pare că pe șobolani i-a acaparat ritmul nebun al vieții moderne și au uitat de micile bucurii. Precum așteptatul în tufiș până trec toți oamenii pe care i-ai putea scârbi cu aspectul tău de rozător.
Mie mi se par mult mai scarboase cacatoarele tinute in lesa de cate-un dobitoc fara ocupatie sau de cate-o grasa plictisita, care puncteaza trotuarele cu cate-un tort, la fiecare colt de strada, sub privirile nepasatoare ale trecatorilor.