Drag mi-ar fi fost, în urmă cu, hăt, mulți ani, să fiu primit în USR (nu vă speriați, nu e noul partid, era vechea asociație de breaslă). Pe lîngă sentimentul suprem pe care ți-l dădea apartenența la cea mai elitistă breaslă, mai erau casele de creație. Acolo era bătaia peștelui. De altfel, orice scriitor cît de cît hîrşît v-ar putea povesti zile în şir pățaniile miraculoase cu aromă bahică de la Cumpătu, Valea Vinului, Călimăneşti şi Neptun. Toate locşoarele astea erau, s-o recunoaştem, daruri generoase ale Partidului către nou înființata USR, care preluase, cu arme şi bagaje, nefericita Societate a Scriitorilor Români (spun asta ca să nu-l mai aud pe stimabilul Brînzovenescu, scuze, Manolescu că de la Decretul din ’47 ne tragem). De ce cadou? Păi, pentru că scăpase de scriitorii incomozi şi promitea proletcultism cît capra. Am uitat să pomenesc Pelişorul, unde, dacă nu mă înşel, s-a scris Moromeții. Sau a fost scris, n-are importanță.
Dar să revin. Dacă deveneam scriitor cu patalama, mi-aş fi putut duce familia într-un mic paradis ieftin. Cum să rezişti tentației? Păi, am rezistat, că oricum nu m-a primit nimeni. Aşa că am apelat la serviciul PCR. Pile, cunoştințe, relații. Scriitorii tineri îi rugau pe ăi vîrstnici şi plictisiți să rezerve locurile (12 zile) şi se prezentau în locul lor. Schema mergea de minune, doar că avea o hibă. Sezonul de vîrf (iulie-august) era de drept şi de fapt al monştrilor sacri. Pentru ei nu exista excepție. Şi aşa pierduseră Pelişorul, aşa că erau cam ciufuți. Deci pentru noi, obişnuiții şi obidiții, iunie şi septembrie erau luni de miere. Atunci se strîngeau găştile, atunci se pierdeau nopți şi numărul sticlelor. Mai mult, atunci se legau prietenii. Aşa i-am cunoscut pe Puiu Holban, pe Dinu Flămând şi pe uimitoarea lui soră, Doina, pe Irina Horea, Toma Roman, Adriana Bittel sau Adina Nicolescu şi compania. Aici am bîrfit cu Agopian de-am îngropat şi am dezgropat civilizații, iar cu Alex. Ştefănescu îl bîrfeam pe Ceauşescu şi pe consoartă-sa. Tot aici l-am văzut pe protectorul scriitorilor disidenți, Gogu Rădulescu, jucînd şah şi cîştigînd cu largul concurs al adversarului.
Dar, că tot l-am amintit pe Alex. Ştefănescu, hai să povestesc ultima convorbire memorabilă. Trecuse timpul. Nu mai eram un nimeni. Îmi obținusem locul binemeritat. Era vara lui ‘90. Iliescu cîştigase alegerile. Şedeam pe terasa vilei Paltinul B, vizavi de vila dictatorului. La un moment dat, a trecut un elicopter. Părea prezidențial şi făcea un zgomot infernal. Ba avea şi un soi de claxon. Nu m-am putut stăpîni şi am ieşit, cu pumnul ridicat: „De ce claxonezi, măi, animalule?”.
Alex a rîs ani de zile. Cine îl cunoaște pe Iliescu înțelege de ce. Între timp, Alex a intrat în politică şi în politici şi şi-a cam pierdut plăcerea de a înjurat Puterea. Iar eu am uitat frumoasele zile din epoca neagră a vilei scriitorilor de la Neptun.
La vila scriitorilor din Neptun l-am cunoscut eu pe nea Mircea Dinescu, in luna lui septembrie, A.D. ’97. Inca mai era o urma de normalitate in tara aia.