Prima dată când am vorbit cu ea, am făcut-o chiar să râdă. Am făcut și cunoștință. Și asta într-un timp record — cât e de la parter până la ea sau la cine venise în vizită. Nu cred că e de la noi din bloc. Nu cred că la noi în bloc crește așa ceva. Sau, dacă ar crește, mă mir cum de n-a luat-o deja vreun Bobby Păunescu. Tipa era cam bine. Apoi, n-am mai văzut-o. Săptămâni bune.
Într-o după-amiază, după ce mă certasem cu instalatorul de-mi renova baia, m-am hotărât să car eu, la parter, mizeria de-o făcuse el. La al treilea drum cu liftul, duceam vasul de la fosta toaletă. Vechi și îmbâcsit. În grabă, nu îl acoperisem cu nimic. Era în toată deplinătatea lui. Artă contemporană. Cum eram deja murdar de var din cap până-n picioare, am intrat cu el în lift, ținându-l în brațe, pe piept. Liftul oprește un etaj mai jos. Intră fata. Mă vede, dar nu mă recunoaște — nu mă miră. Îi fac loc în lift. Eu într-un colț, ea în celălalt. Între noi, vasul de toaletă, pe care acum nu-l mai puteam lăsa din brațe — nu mai aveam unde. Îmi propusesem să vorbesc cu ea cu prima ocazie când o văd. Dar acum, ce să mai vorbesc? Ce să îi spun: “Luați, doamnă, un loc”? Csf, n-ai csf. În lift, vocea lui Jagger simpatiza: „You can’t always get what you want”.
