Gloria olimpică și eprubetele Războiului Rece

Stăm triști în fața televizoarelor deschise pe TVR. Ne uităm la sportivii români calificați la Olimpiada de la Rio, mult mai puțini decât la ultimele zece ediții, și ne văicărim că sportul românesc nu mai este ceea ce era pe vremuri. Cică niște conducători incompetenți, poate chiar hoți, au dus spre prăpastie sportul românesc. Nu mai avem rezultate, nu mai obținem medalii, nu ni se mai ridică tricolorul pe cel mai înalt catarg, nu ni se mai cântă imnul. Dezastru, nenorocire, catastrofă…

Din când în când,

câte un nostalgic scoate de la naftalină statisticile trecutului și dă COSR-ului actual cu ele în cap. “Uitați-vă, băi, ce de medalii luam noi în trecut, uitați-vă și cereți-vă scuze de la acest popor oropsit de la care nu știți decât să cereți, fără să dați nimic în schimb! Cereți-vă scuze și veniți acasă în genunchi, pentru că voi erați ambasadorii noștri în lume, dar nu mai sunteți. Rușine!”

O națiune cu țesutul adipos dezvoltat peste măsură, o națiune care refuză să-și mai trimită copiii să facă mișcare sau chiar sport, o națiune care parchează fix în fața magazinului pentru a nu se deplasa inutil prin parcări, ei bine, națiunea asta le bate obrazul sportivilor care se mai încăpățânează, încă, să facă performanță.

De fiecare dată când se mai ridică un stadion modern sau o sală polivalentă demnă de secolul în care trăim, voci pline de slană și smerenie se ridică nervoase urlând că, dacă se dau bani pentru sport, trebuie să se dea și pentru Biserică. Fiindcă Biserica, așa plină de spiritualitate cum e ea, merită mult mai mult decât sportul. Sportul e fudulie, BOR-ul e temelia poporului român. Apoi, la marile competiții, aceleași voci pline de colesterol adunat cu religiozitate la hramuri și pomeni se ridică pentru a critica sportivii lipsiți de rezultate.

Și e normal. La sport am ajuns pe ultimele locuri, dar în materie de revenire la obiceiurile și gândirea Evului Mediu suntem în fruntea Europei.

Iar atunci când vine vorba despre

rezultatele fabuloase ale sportului românesc la olimpiade, momentul cel mai pomenit de către nostalgici este Olimpiada de la Los Angeles, din 1984. Atunci, România a câștigat 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint și 17 de bronz. Nu doar cel mai mare număr de medalii olimpice obținut vreodată de România la o ediție, ci de-a dreptul dublu față de următorul record (27 de medalii olimpice la Montréal). De la Los Angeles încoace, doar la edițiile de la Sydney, Seul și Atlanta am mai obținut peste 19 medalii (26, 24 și 20). Dar, vai, cât de glorioși am fost noi pe vremuri, ce buni erau comuniștii în administrarea sportului, ce dedicație, cât patriotism și câtă abnegație…

De fapt, Olimpiada din 1984,

de la Los Angeles, este una dintre cele mai mari mistificări din istoria olimpismului. O minciună istorică și politică, ce n-are decât vagi legături cu sportul, cu performanța, cu onestitatea.

CIO (Comitetul Olimpic Internațional) a jucat mai mereu politic și simbolic. Dacă a încredințat organizarea Olimpiadei din 1980 Moscovei, pe cea din 1984 a încredințat-o americanilor, pentru a mulțumi ambele superputeri. Nu era vorba despre sport, despre principiile olimpismului, ci despre propagandă în plin Război Rece. Americanii și încă 65 de țări au boicotat Olimpiada de la Moscova, în semn de protest față de invadarea Afganistanului de către Armata Roșie. Așa că sovieticii au boicotat, la rândul lor, Olimpiada americană. Și nu au boicotat-o doar ei, ci încă 13 țări-satelit, inclusiv Cuba și Germania de Est. Chinezii și iugoslavii, care erau de decenii în conflict cu URSS, în ciuda împărtășirii comunismului, au ales să participe la Olimpiada de la Los Angeles. Dar surpriza cea mare a venit de la România: singura țară din Pactul de la Varșovia care a sfidat chemarea la boicot și a participat la Olimpiada din 1984. La ceremonia de dechidere a jocurilor, la intrarea pe stadionul olimpic din L.A., delegația României a fost întâmpinată de spectatori în picioare, cu urale și aplauze. Îndrăzneții din Est care se puseseră rău cu vecinul cel mare și crunt, de dragul olimpismului.

România a avut doar de câștigat pe plan extern

din această participare. Cele 53 de medalii și mai ales cele 20 de medalii de aur au clasat România pe locul 2 în topul țărilor participante, după SUA, dar înaintea RFG, a Chinei, Canadei și Italiei. Momentul de maximă glorie a sportului românesc. Plus o bunăvoință ieșită din comun a cancelariilor occidentale față de curajoșii politicieni români.

Dacă ne uităm cu atenție pe lista medaliilor obținute la Los Angeles, vom vedea că doar 11 sporturi au adus României cele 53 de medalii. Eficiență fabuloasă. Box, handbal, tir, judo, scrimă, canotaj, caiac-canoe, lupte, haltere, gimnastică și atletism, acestea sunt sporturile care ne-au făcut să credem că suntem cei mai tari din parcarea globală. Numai că această iluzie se bazează în mare parte și pe îngăduința arbitrilor, acolo unde aceasta poate face diferența, și pe un alt mare avantaj competitiv al delegației României: în cazul celor 127 de sportivi români, controlul antidoping a fost, la Los Angeles, fie inexistent, fie extrem de superficial!

Iar acest lucru s-a văzut

în cazul unor sporturi în care dopajul era și este o practică frecventă, sporturi care au obținut pentru România cele mai bune rezultate din istorie tocmai la Olimpiada din 1984. Așa se face că atletismul și-a obținut, la L.A., 28% din totalul medaliilor sale olimpice, din 20 de participări. Iar halterele au obținut la Los Angeles 61% din totalul medaliilor olimpice de până acum. Pentru comparație, gimnastica, sportul cu 72 de medalii olimpice, cele mai multe printre sporturile care au adus medalii în România, n-a obținut în 1984 decât 12,5% din totalul medaliilor sale. Un procentaj oarecum normal, aflat aproape de cel de la caiac-canoe, sport pentru care medaliile din 1984 reprezintă doar 11% din total.

În general, când ne lăudăm

cu rezultatele trecutului, n-ar fi rău să aruncăm un ochi și pe context. Da, sportul românesc e în impas, dar e nedrept să-i punem în balanță pe sportivii de azi cu atleții și halterofilii din 1984. Nici nu mai suntem parte a unui Război Rece care să amplifice convenabil performanța sportivă și nici nu putem spera la buchete de medalii bazându-ne doar pe bătaia încasată de gimnaste sau pe pastile.