Eram în străinătate cu ai mei. De ziua mea. Nu aveam chef să marchez evenimentul, dar trebuia. Am căzut la o înțelegere: să luăm micul dejun împreună, în scop de celebrare – așa îmbinăm utilul cu plăcutul.
Ne dăm cu părerea unde să mergem, care cum vede treaba, propunem fiecare câte un loc, ne urcăm în mașină și începem să colindăm. Dar ce să vezi? Prea mulți ingineri. De fiecare dată când ajungem la câte un stabiliment, îl rejectăm – mai mult mama: ba că e prea plin, ba că prea gol, ba că nu-ș’ ce, ba că alea-alea. Pe la al cincilea, tata era aproape înfrânt. Nu mai putea omu’. S-ar fi așezat oriunde, numa’ s-o încheiem odată. Mama era însă în căutarea locului perfect.
Intrăm și într-o ultimă bombă, și coborâm pe scări. Nu era chiar potrivit locul, dar m-aș fi băgat oriunde la momentul ăla. Era un fel de pub pe stil englezesc, mai mult cu băută, dar ne făceau și ceva cu ochiuri. Trecem pe lângă fata de la intrare și ne oprim fix în mijloc. „Hai că merge”, zice tata, la limita epuizării, sperând c-a scăpat. Stai, că-i pute ceva mamei! La propriu. Zice către tata: „Ștefan, nu ți se pare că miroase a pipi?”. Ăsta se uita nedumerit la ea și, cu un ultim efort de calm, îi răspunde că nu. Ea, tot nemulțumită, continuă că s-ar simți ceva. Un iz. „Io cred că-i pipi”, zice mama. Începe contradictoriul. Ba că miroase, ba că nu, ba că e, ba că nu e. Omu’ cedează psihic și, la un moment dat, pe un ton necontrolat de tare, spune: „Da, mă, au venit și s-au pișat fix în mijloc”, în timp ce cu mâinile gesticulează exagerat cum s-ar pișa în stânga și-n dreapta și pe mocheta din fața-i.
Îi văd. Îi aud. Mă întorc cu spatele la ei, înmărmurit de rușine, și o văd pe fata de la intrare, care se uită și ea uluită. Ce-o înțelege ea? Trei străini intră într-un bar, se opresc fix în mijloc și, în timp ce se ceartă, liderul arată cum s-ar pișa pe pub-ul lor.
