Pe vremea cînd eram mai tînăr, iar generația mea visa la glorie și nu la posturi grase, ne creaserăm un soi de apărare colectivă împotriva vremurilor. Groșan era cel mai visător. Lui nu-i trebuia nici măcar glorie. El avea în cap un singur lucru. Își prezenta proiectul la fiecare călătorie (și am călătorit mult și cu folos, pe toate cărările patriei, de la Lehliu la Piatra Neanț, de la Dej la Arad). Pe scurt, Groșan încropise un plan: „Știți ce ne trebuie nouă? Un automobil al generației!”. Ne uitam la el, dădeam din cap și beam mai departe. Dar Ion știa ce spunea. Scriitorul român, oricare ar fi fost el, mai ales dacă își încropise oarece faimă, cît de cît, și cu atît mai mult dacă fusese lăudat de Europa Liberă, era foarte bine primit în provincie, unde setea de notorietate nu era întrecută decît de setea de vin sau vodcă. Provincia era paradisul scriitorului din Capitală. Oriunde ar fi aterizat, oficialitățile îl întîmpinau cu pîine și sare, iar nițeluș mai tîrziu, cu vin, un pat și – aproape inevitabil – cu o admiratoare galeșă.
Dar, cum vă spuneam, la noi setea de glorie depășea pînă și autobuzul încăpător al generației. Așa că amicii noștri, colegi mai mari ori mai mici de generație, se dădeau peste cap și aranjau, ba la sindicate, ba la învățămînt, ba la cultură, întîlniri cu scriitorii, colocvii și festivaluri. Și, Doamne (vorba lui Creangă), bine mai era în provincie! Brusc, de parcă am fi scăpat de o mare apăsare, puteam trînti cele mai mari porcării (politice), că autoritățile închideau ochii și urechile. Se știe că scriitorii nu-s în toate mințile.
Dintre deplasările memorabile ale anilor ’80, cîteva își merită rememorarea cu prisosință. Prima și cea mai dezamăgitoare, dar zurlie s-a petrecut la Arad, pe cînd eram încă studenți. Noi, bucureștenii, veneam cu bășcălie, gălăgie, umor – lucruri de neimaginat în republica gînditoare a lirismului transcendental. Reacția a fost de totală respingere. Și unde nu se ridică Doru Mareș și zice, cu gura lui: „Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, aici ați ascultat viitorul poeziei române. Sînteți niște încuiați, habar n-aveți ce e în lume!”. Scandal. Iar gașca noastră a ridicat coada pe sus și n-a mai vorbit cu nimeni. Pînă la Cinema Ikon, unde Viorel Marineasa a semnat tratatul de neagresiune.
Dar, pentru istoria sportivă a aceleiași generații, meciul de fotbal de la Piatra Neamț, la colocviul organizat de Daniel Corbu și Aurel Dumitrașcu, la ora șase dimineața, a bătut recordul. A fost un meci pe viață și pe moarte. Ne-am rupt picioarele. Nichita Danilov era un cotonogar pe cinste. La șapte dimineața, puțin înaintea începerii „lucrărilor”, eu aveam un genunchi deschis, plin de pămînt, iar Eugen Suciu, marele Eugen Suciu, o ruptură de menisc. Dar am învins. Cînd ne-am întors în București, am suferit săptămîni de-a rîndul, ca niște cîini. Eugen nu și-a mai reparat niciodată meniscul, iar eu eram gata să-mi pierd o jumătate de picior. Dar am învins.
