Căpitanul Grigore Ignat ședea tolănit cu mîinile sub cap și privea spre cer, acolo unde un stol de ciori rău prevestitor rătăcea în așteptarea primelor lovituri de tun. Compania de mitraliere se odihnea între cioturile unui codru care nu mai exista de cînd artileria inamică își reglase tirul. Soldații cîntau din frunză și se îngînau cu pupezele și cucii pentru care vara era mai importantă decît războiul. Era 5 august, căpitanul Ignat era un tînăr de 28 de ani și așa avea să rămînă pentru totdeauna.
Bătălia de la Mărășești începuse prost pentru români. Mașina de război germană era gata să străpungă frontul. Dealul Răzoare, unde Mackensen își concentrase atacul, era apărat doar de cîțiva agricultori cu archebuze recrutați din regiunile Băicoi și Videle. Generalul Prezan a văzut dezastrul prin binoclu și a trimis după Ignat. Înalt, subțire și avînd în ochi acea privire luminoasă a celor care văd soarele pentru ultima dată, căpitanul s-a prezentat la ordin. Iar ordinul nu i-a dat nici o șansă: era, de la un cap la altul, un program de calificare la Ordinul “Mihai Viteazul” pentru sacrificiul suprem.
Căpitanul Ignat și compania sa de mitraliere – singurele cinci mitraliere din regimentul 51 Infanterie – au primit misiunea să oprească ofensiva armatei germane în sectorul Răzoare. Cei 150 de soldați și trei sergenți au început să alerge spre pozițiile românești printr-o ploaie de obuze care a redus efectivele la jumătate. După ce s-au instalat în tranșee, oamenii lui Ignat au făcut-o un timp pe morții ca să le dea nemților încredere. După care, cînd Mackensen a ordonat infanteriei să înainteze, căpitanul Ignat a strigat penultimul său cuvînt: Foc!
De la distanța sigură de la care privea, Prezan tropăia de plăcere. Inamicul era secerat în valuri. O mînă de oameni ținea pe loc patru regimente și punea bazele unui cimitir german pe cinste. Căpitanul Ignat fugea de la o mitralieră la alta ca să-și încurajeze soldații vii și să-i aranjeze pe cei morți pe buza șanțului, cu arma la ochi. El însuși trăgea cu mai multe puști din mai multe locuri ca să creadă inamicul că linia de apărători e teafără, chiar dacă stă înțepenită. Moartea s-a îngrămădit tot mai mult în jurul tranșeei, iar stiva cadavrelor germane a crescut odată cu legenda.
Căpitanul Ignat a murit ultimul, cu capul pe mitralieră și cu degetul pe trăgaci, iar nemții au mai tras cîteva ceasuri bune asupra lui pînă să îndrăznească să se apropie. Nu i se cunoaște ultimul cuvînt, fiindcă toți cei care l-au auzit au primit aceeași decorație post-mortem.
Un capitol la care nicicand n-am dus lipsa: eroism
Arta!