Ce blestem pe campionatul ăsta al nostru! Pe la jumătatea returului, ne-am trezit iarăşi cu Ioan Andone, Mihai Stoichiţă şi Mircea Rednic (în ordinea locurilor din clasament). Sînt toţi antrenori buni, cu performanţe la activ. I-au chemat patronii, că-i ştiau de meşteri pricepuţi şi disponibili. În baza unor ofertante clauze contractuale, se vor strădui să remedieze rapid situaţia, cît mai radid – conform cerinţelor comanditarului.
Mai departe, după ce vor schimba două obertainăre şi trei robineţi, cînd totul va curge cît de cît, vor întreba cu juma’ de gură: „Şefu’, da’ nu înlocuim şi ţevăraia? E varză, e putredă!“. Şi, generos, Şefu’ va răspunde: „Da, băi, poate ai şi tu dreptate, pe undeva… O să schimbăm, şi chiar radical. N-ai tu treabă!“.
Drama antrenorului românesc există, fireşte. Se simte concurat, pe teren propriu, de nişte alogeni no name (d’alde Costa & Conceição), fără nici un plus de plusvaloare. E pizduit mereu de peluză – fişa postului. Şi, ce-i mai dureros, n-apucă să-şi facă meseria. De ce? Păi, pen’ că graba patronatului învinge mereu treaba antrenoratului.
„Eu nu sînt important în această ecuaţie, pentru că mie nu-mi prea pasă…“ – zicea numitul Stoichiţă, cu ironie dulce-amară, după un reconfortant, pentru ei, Steaua-Sportul (4-1). Ba să-ţi pese, băi, Mihai! Şi să vă pese şi vouă, celorlalţi antrenori români! De cînd s-a pus sechestru asigurator pe sediul LPF, or să vă ia portăreii ca pe mobile…
