Nu mă omor după cărțile de tip „Cum am ajuns scriitor”. În adolescență le citeam cu sfințenie. Aveam convingerea, în mare parte greșită, că există o rețetă în meseria asta pe care, de fapt, fiecare o apucă de unde poate. Am însă o slăbiciune față de romanele lui Haruki Murakami, o slăbiciune inegală, ca să fiu cinstit. Acest japonez, care în ultimii ani e dat ca și cîștigător al Premiului Nobel pentru literatură la casele de pariuri, îmi place pentru scrisul lui ciudat, însă cît se poate de atrăgător și, mai ales, pentru părerile sale despre roman. Cu atît mai mult cu cît apărătorii canoanelor de la el din țară îl tot acuză că încalcă regulile romanului japonez tradițional.
Dacă ar fi să ne luăm după comentatorii care-l fac fărîme la el acasă, în ciuda faptului că romanele lui se vînd în milioane de exemplare, Murakami e un impostor care persistă. Dar știți cum e cu profeții, la ei acasă. Totuși ceva e clar. Murakami nu face parte din „sistem” pentru că n-a pătruns în literatura japoneză ca scriitorii disciplinați și bine prizați de critici, fiindcă se supun canoanelor. Ca s-o spunem neted, Murakami e, pentru mulți critici din Japonia, un golan pe care l-a lovit succesul.
Chiar dacă romancierul s-a învățat să fie desființat periodic de critici la el acasă, se simte în cartea asta că-l irită și azi prostiile și minciunile care se scriu despre el. Vechi admirator al lui Hemingway, despre care nu uită să spună că era desființat în tinerețe pentru abaterile lui de la canoane, Murakami e și el un tip la fel de practic în privința meseriei de scriitor. Nu așteaptă inspirația, ci muncește zilnic – sau aproape zilnic – și nu se lasă pînă nu dă gata norma de cuvinte pe care și-a propus-o, chiar și atunci cînd trebuie să tragă de el pentru asta. Ca și Hemingway, Murakami spune că romancierul, ca să fie în formă, e obligatoriu să aibă grijă de sănătatea lui. Nu poți scrie bine chinuit de o durere de dinți! – e de părere japonezul. Asta așa e. Sînt însă și autori loviți de boli cronice, unele dureroase, pentru care scrisul echivalează cu o terapie. Pentru Hemingway și pentru alți romancieri americani, orele cît stăteau la masa de scris erau urmate de multe alte ore, tot mai multe, petrecute în baruri sau în compania unor sticle cu băutură. Murakami nu susține că n-ar trage și el la măsea, dar e un adversar al beției suficient de hotărît încît să mă facă să cred că i-a experimentat efectele. Murakami se ține în formă alergînd după ce-și termină porția zilnică de cuvinte. Și a alergat atît de mult la viața lui încît a putut participa și la concursuri de maraton.
Dar pînă să ajungă la regulile de viață ale romancierului, Murakami zice aici, apăsat și de mai multe ori, că oricine poate scrie măcar un roman, cu condiția să fie suficient de alfabetizat pentru asta. Marea problemă apare după aceea. Ești în stare să rămîi în ring sau îți cauți altceva de făcut? Un scriitor care nu trăiește de pe urma scrisului său nu și-ar pune o asemenea întrebare. Ba chiar nu și-ar mai pune-o nici profesioniștii care, după cîteva cărți de mare succes, o lasă mai ușor cu scrisul, fiindcă îi ajută tirajele și activitățile conexe profitabile. Pentru Murakami însă, meseria de scriitor e o treabă pe care o faci din plăcere. Nu te chinui ca să scrii, ci, eventual, te chinuie faptul că, uneori, nu ești în stare s-o faci. Căci atunci cînd ai descoperit că ești scriitor și ai trăit uriașa plăcere a scrisului, ajungi prizonierul ei, într-o formă particulară de adicție, aidoma dependenților de droguri. Altfel, poți scrie romane, chiar de succes, dar asta nu se cheamă că ești romancier.
Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere și note de Andreea Sion, Editura Polirom, 2016.
