Îți iau piuitul povestirile fantastice ale lui Mo Yan. Mi-au plăcut mult și romanele lui, cîte s-au tradus la noi, nu numai Sorgul roșu. Dacă le citești nu te mai întrebi de ce a luat Premiul Nobel acest chinez de un talent uluitor, om trecut prin multe încercări la el în țară, chiar dacă n-a fost disident.
Cu o modestie ironică, Mo Yan spune că n-are cine știe ce pregătire teoretică de literat, dar că ceea ce-l ajută să scrie e o oarecare îndemînare de povestitor. Tipul nu se laudă cu cît a citit din literatura chineză, dar din aluziile și trimiterile pe care le face în cărțile lui, te prinzi că are în spate o uriașă bibliotecă. La fel cum îți dai seama că stă bine și cu lecturile din literatura universală, deși nici de ele nu face caz.
Chinezul dialoghează, mai pe față, mai în subtext, cu marii scriitori ai țărișoarei lui și cu cei din lumea largă, ca unul care are ceva de povestit, fără a-și face iluzia că literatura s-a restartat odată cu el. Dar și să se teamă că toate cărțile pe care le-a citit l-ar putea strivi sub greutatea lor. E un chinez atît de relaxat cît poate fi cineva care a trecut prin Revoluția Culturală a lui Mao și care n-a uitat de cele petrecute mai de curînd în Piața Tiananmen.
Nu poți să spui despre el că ar fi complice cu regimul, dar nici că și-a pus în gînd să dea în gît comunismul original din China. E cam pe acolo pe unde s-a aflat și rezistența prin cultură de la noi. Adică e critic față de Putere, dar nu pînă într-atît încît să-și vadă cărțile interzise sau să i se spună că ar trebui să pună ceva bani deoparte ca să achite în avans contravaloarea gloanțelor cu care marele Dragon Roșu ar vrea să-l trimită instantaneu alături de răposații clasici ai literaturii chineze.
Nicăieri ca în China fantasticul nu face parte atît de mult din viața de toate zilele. Europenii, cu pretențiile lor că ar fi inventat genul, și chiar scriitorii Americii de Sud, cu realismul lor magic, cu care au cucerit lumea în secolul trecut, sînt de fapt mici copii pe lîngă chinezi, care au fumat proza fantastică cu multe secole înainte. Doar că chinezii au păstrat-o pentru ei, ca și secretul fabricării mătăsii.
Să scrii proză realistă în China, asta ține de talent, de poveștile trăite sau moștenite și de puterea de observație a fiecăruia. Dar cînd îți permiți, în China, să scrii azi proză fantastică, ori ești prost și obraznic, ori ești genial. Mo Yang e genial. În romanele, dar mai ales în povestirile lui, el aduce la zi povestirile cu femei-vulpi drăcoase și obsedate sexual și senzual, care au bîntuit prin folclorul chinezilor și prin literatura lor cultă. Drept care un colonel al Armatei Populare, care urmează să se însoare cu o vrednică vînzătoare de ceasuri de la un magazin universal din provincia lui natală, se trezește urmărit de o asemenea femeie-vulpe care nu se mai dezlipește de el pînă nu-i face toate pocinogurile din lume. Or, o femeie de o frumusețe rară, care călărește un măgar prin Bejingul de azi și e urmărită de o cohortă de bicicliști încurcă circulația, în ciuda eforturilor Poliției, asta însă pînă ajunge la Piața Tiananmen, unde toți cei fascinați de ea pînă atunci se duc pe la treburile lor. Mo Yan nu spune de ce, lăsîndu-și cititorii să descopere singuri cheia acestui straniu pelerinaj, ca și în vechile povești cu femei-vulpi care le dau curaj cărturarilor tineri să facă fapte pe care altfel nu le-ar fi îndrăznit. Doar că misterioasa femeie din povestirea lui Mo Yan nu e urmată de tineri cărturari, ci de oameni obișnuiți asupra cărora îndemnurile polițiștilor își fac efectul.
Mo Yan, Femeia cu buchetul de flori și alte povestiri, traducere de Luminița Bălan, Editura Humanitas Fiction, 2016.
