Florin Chilian şi prostul lui obicei de a insista că e profund

Nu am înţeles niciodată de ce majoritatea artiştilor au impresia că sînt automat intelectuali. Că dacă ştii să dai cu pensula, vocea sau orice altceva, brusc capeţi o înţelegere a lumii echivalentă cu cititul unui siloz de cărţi. În cazul particular al guriştilor, nu găseşti de-ăştia decît printre rockeri şi folkişti. N-o să îl vezi niciodată pe Florin Salam cum îşi sprijină capul în mîini şi trînteşte încruntat judecăţi de valoare despre viaţă, Univers şi restul chestiilor. În schimb, dă-i un microfon lui Florin Chilian şi o să-ţi filosofeze mai ceva ca un elev de clasa a IX-a care a citit zece pagini din Nietzsche, a băut o bere şi brusc are impresia că a înţeles tot ce e de înţeles.

Ani de zile cobora regulat pe o rază de lumină, din coconul lui de autosuficienţă, să producă judecăţi de valoare despre industria muzicală românească. Că „toate curvele s-au apucat de cîntat“, că Smiley şi Moga n-au treabă cu muzica. De parcă el o fi adevăratul fiu al lui ­Bee­thoven. Că e complex rău să zgîrii cinci note la o chitară rece. Şi cea mai mare greşeală pe care poţi să o faci, cînd vine el, din etapa lui superioară de existenţă, ca să explice cum realitatea grobiană îi repugnă şi e dezamăgit, e să îi spui să-şi vadă de chitara lui, că nu l-a întrebat nimeni şi îl chemăm noi dacă ne plictisim. Brusc începe să înjure şi îi sare discul acolo. În mintea lui, chestia asta îl face un intelectual rafinat nonconformist şi rebel, căruia nu îi e frică de cuvinte vulgare. În ochii noştri, pare însă doar un gagiu plictisit pe care-l enervează lucruri care nu-l privesc şi urlă la ele, că n-are nimic mai productiv de făcut.

Multă vreme m-am întrebat dacă realmente suferă de sine şi se crede moţul artei, sau doar e un om cu o gură care-i acoperă mai multă spaţiu cranian decît creierul. M-am lămurit cînd am citit titlul ultimului lui album, Autistul – Nu-l mai goniţi pe Brâncuşi!. Care erau celelalte variante de titluri? Să ştiţi că am citit Mircea Eliade şi am vizitat Muzeul de Artă şi Am acasă poster cu Nichita Stănescu? Cît de pseudointelectual trebuie să fii ca să o faci pe afectatul cultural într-un amărît de titlu? Dacă îţi asociezi cîntecelele cu ceva acceptat ca fiind valoros, nu le dai valoare. Că valoarea nu e boală venerică, să se ia prin atingere. E ca şi cum mi-aş boteza testiculele Petre Ţuţea şi Octavian Paler şi aş încerca să conving o proas­tă că ce face ea e, de fapt, un act filosofic de iubire de ţară, sine, umanitate, frumos şi înţelegere a raportului cu divinitatea, nu o felaţie.