Tristețea învingătorilor de cursă lungă

Încă înainte de vacanța națională care este luna august, în teritoriu s-a așternut o tăcere soră cu veșnicia. Nu mai e nimic de împărțit, nu mai e nici un ciolan pe care să te ciondănești cu adevărat, pare că învinșii și învingătorii, deopotrivă, și-au pierdut complet vlaga. Ar fi putut fi de la caniculă, dar nu e. Canicula a venit mai tîrziu. Înaintea ei a venit sentimentul că, la un moment dat, trebuie să apară și nota de plată. Juma’ de an învingătorii au sărbătorit. Și-au împărțit consilii de administrație, ministere, secretariate de stat, au dat salarii mari în administrația locală, au aruncat cu promisiuni în stânga și-n dreapta. După care avîntul s-a oprit brusc, iar euforicii au fost străluminați: bine-bine, da’ cine plătește? Deocamdată, nimeni, pentru că încă nu s-a tras linie, dar semnele nu sînt deloc îmbucurătoare. Deocamdată, bani mai sînt, dar în ianuarie și martie vine partea grea a majorărilor de salarii, iar primăriile și consiliile județene nu mai au prea multă vreme pînă să observe dacă pot sau nu să țină în plată salariile pe care tocmai le-au ridicat la cer. De aia, pe fețele învingătorilor se citesc tristețea, încordarea, teama de neprevăzut. În definitiv, mulți dintre ei n-au participat la luarea deciziilor, dar ei vor fi cei care, pînă la urmă, le vor deconta.