Peste drum de Palatul Cotroceni, pieziș față de intrarea principală, într-un bloc interbelic de pe strada Dr. Gheorghe Marinescu există, anunțate de la intrare, două apartamente memoriale. Unul dintre ele conservă amintirea lui Ion Minulescu și a pictoriței Claudiei Milian, soția lui, iar celălalt, pe care-l cunosc bine, fiindcă am fost de multe ori acolo, e dedicat memoriei lui Liviu Rebreanu. Cele două apartamente mai au cîte ceva în comun. Minulescu și Rebreanu le-au cumpărat în același an, 1934, cînd blocul era nou.
N-am verificat care dintre ei a fost primul cumpărător. Dar cum erau prieteni, încît discutau nu numai despre literatură, ci și despre altele,au decis să se facă vecini. Doar că Rebreanu a cumpărat locuința pentru fiica lui, Puia, să-l aibă de zestre, în timp ce Minulescu voia să aibă un loc al lui, unde să scrie și să-și întîlnească prietenii.Cele două apartamente se află la același etaj. Mioara Minulescu locuia în apartamentul 13, care are cinci camere, iar Puia Rebreanu, la 12, care n-are decît patru. Și ele erau prietene. De cînd rămăseseră singure, se vizitau des, la o cafea, dar și ca să pună la cale posteritatea în acel bloc a părinților lor. Prima care a izbutit a fost Mioara Minulescu: la intrarea în bloc a apărut o placă de marmură comemorativă despre tatăl ei care locuise în bloc cu acte în regulă. Puia Rebreanu, care avea tot soiul de sfătuitori, nu știa cum s-o aducă din condei pentru a-și face apartamentul „memorial Rebreanu”, fiindcă tatăl ei nu venea acolo decît în vizită. Cum, necum, Puia a reușit pînă la urmă, după ce a izbutit să înființeze primul premiu literar particular din România comunistă. Cu asta, îmi spunea, o luase înaintea prietenei sale. Dar, pentru cei din bloc și pentru prietenii care veneau s-o viziteze, nu exista la intrare decît placa de marmură despre Minulescu. Bătuse Puia la ușa Academiei. Degeaba! Stătuse de vorbă cu cei de la Uniunea Scriitorilor. Nici cu ei nu s-a înțeles. Bătrîna doamnă punea condiții de bun simț: să nu se schimbe nimic din apartament după moartea ei, să nu fie folosit apartamentul ca spațiu de locuit, iar micul ei muzeu să poată fi vizitat zilnic. Singurul care a ascultat-o cu luare aminte, e drept că după Revoluție, a fost Alexadru Condeescu, directorul de atunci al Muzeului Literaturii Române din București. După o primă înțelegere verbală, s-au făcut și actele, așa cum voia Puia, ceea ce presupunea ca apartamentul să aibă și un custode, cu program fix. Cum Puia n-avea copii, marea ei îngrijorare era ca nu cumva fratele mai mic al lui Rebreanu sau fiul său, Ildirim să o moștenească. Asta nu numai fiindcă o atacaseră la tribunal că n-ar fi fost fiica lui Rebreanu, dar mai ales de teamă că Rebrenii îi vor vinde apartamentul. Cînd Puia s-a asigurat că muzeul va exista, cu placă memorială la intrarea în bloc, fericirea că în sfîrșit izbîndise a fost mai tare decît toate obstacolele cu care se luptase pînă atunci. A răpus-o înainte ca Puia să vadă placa de marmurăla care visa. Cu cîteva zile înainte, bătrîna mea prietenă îmi telefonase să-mi spună că singurul lucru care o împiedica să fie fericită pînă la capăt era omică răceală, cu care nu voia să mă plictisească.
3.810 vizualizări
