Statul român poate să îngroape un om

M-am uitat la funeraliile regale și am rămas cu gura căscată. Mi s-a mai întâmplat cu vreo două luni în urmă, când am mers cu fiul meu la Spitalul Clinic de Urgență ”Grigore Alexandrescu”, unde mă așteptam să găsesc bacili umblând cu copii în bot și unde am dat peste dotări și oameni extraordinari.

Acum însă, la funeralii, am rămas mască. Voi ați văzut cum au făcut militarii cu coșciugul? Cum își calculau pașii, cum împingeau câte juma’ de metru din el pe afet, cum l-au rotit, cum s-au dus pe partea cealaltă a afetului și au împins, la fel, puțin, cum pășeau fără să se uite, toți, într-un sincron perfect?

Ce povestesc nu are nici o legătură cu Regele. Nu caut ceartă, cum ar veni. Altceva povestesc.

Eu, unul, nu mai am deloc încredere în posibilitățile statului nostru de-a acționa unitar, coerent, în capacitatea sa de-a duce la capăt ceva. Orice.

De aceea, vă zic, văzându-i pe acei soldați, am fost total impresionat. Pentru mine e o minune că toate țevile vechi de mii de ani de sub București nu se sparg și nu ne inundă rahatul. E o minune că trenurile, chiar și așa, cu întârziere, nu zboară de pe șine, că nu se prăbușesc pe câmpuri stâlpii de înaltă tensiune, că nu se rup podurile de la jumătate…

Dacă funeraliile ar fi ținut cumva de voința mea, în ruptul capului nu aș fi permis manevrarea coșciugului așa, în văzul lumii, cu tot felul de șmecherii. Ceva simplu, urcat direct pe afet, fără pași solemni, cu cârca, sănătos.

Nu am simțit asta privindu-i pe acei soldați… Parcă milioane de ani de tradiție și mii de ore de exersat la manevrarea coșciugului își dăduseră mâna pentru a crea acest spectacol inutil, dar impresionant. Mecanică și istorie deopotrivă, exercițiu și civilizație, dacă nu cumva or fi același lucru, dresaj și spiritualitate.

Deci, lucru clar, mi-am spus: statul român chiar știe să îngroape un om.

Nu văd de ce nu ar exersa și niște botezuri, și niște căsătorii. Mai întâi pe oameni de rând, prunci de prin Berceni, tineri din Fetești.