Moș Pituh, nuferii și noi

Priveam fascinat cum tânărul blond vâslea în canoe, adunând în el parcă tot echilibrul Universului, despicând atomii apei cu precizie chirurgicală. Fără zgomot, doar o umbră mișcătoare, așternută peste apele limpezi ale canalului Șontea, plutind ca o fantomă peste bibanii și plăticile care își împleteau înotul cu plantele unduite de curentul cristalin. Așa s-a apropiat de un loc știut numai de el, acolo unde o buturugă de salcie își găsise mormântul în întunericul mâlului din gropan. Era băiatul cel mic al lui Moș Pituh, pescarul septuagenar cu barbă albă, din Mila 23, care prin iunie se retrăgea pe grindul din „S“-ul Șontei, ce-i va căpăta chiar numele – Cotul lui Moș Pituh. Acolo își construise coliba unei sihăstrii estivale pentru a scăpa de cicăleala nevestei și de plictiseala gospodăriei într-o evadare ce i-a amestecat sufletul cu balta într-un ritual anual devenit cu timpul religie.

Tânărul avea în canoe o cratiță din care ieșea ca un turn pâinea dospită în cuptorul de acasă pentru Moș Pituh, singurul răsfăț pe care îl mai primea din partea soției de dincolo de japșe, canale și ghioluri. De undeva, dintr-un sac jilav, băiatul lui Moș Pituh a scos un prostovol, sculă interzisă pe vremea aceea comunistă. Era mijloc de ani ’80, agenții piscicoli și milițienii nu-i prea iertau pe cei care umblau cu prostovoalele, mai ales că lipovenii erau magicieni în mânuirea lor. Noi eram legați cu lotca de stuf, la umbră, obosiți după o dimineață cu știuci în Băclănești, și ne lăudam lingurile oscilante prinzătoare, cumpărate de prin Obor de la tot felul de maeștri lingurari faimoși pe atunci. Apoi am amuțit privindu-l pe băiatul lui Moș Pituh cum arunca perfect prostovolul din canoe, stând într-un genunchi. Era un adevărat balet pe sârmă lansarea prostovolului din canoe, un spectacol ireal pentru venetici ca noi, trei pescari din București înghesuiți cu tot cu lansete în lotca greoaie, de 24 de crivace.

Cu o zi în urmă scosese din gropan un crap mare, de peste 15 kilograme, astăzi avusese mai puțin noroc. Mai zăbovea puțin cu prostovolul la gropan, după care trebuia să plece cu pâinea spre tatăl lui, care își făcea veacul în singurătatea grindului.

– Ce faci dacă o să scoți așa toți crapii din gropan? îl întreb pe tânărul din canoe, cu un ton vag pedagogic.

– O să prind somni, îmi răspunde el fără să stea prea mult pe gânduri.

– Și dacă se vor termina și somnii? încerc să-l forțez pentru a ajunge la un tâlc al discuției de la buza stufului.

– Vor veni alții, răspunde tânărul lipovean zâmbind, în timp ce ridica prostovolul din apă.

– Și când nu vor mai veni?

– Merg eu la alt gropan.

Am început să râdem, fără să știm că puștii de atunci, care încă se jucau cu cercul pe ulițele prăfoase ale satului Mila 23, vor înlocui inocentul prostovol peste două decade cu aparatele de curentat. Era imposibil să fim atât de pesimiști atunci încât din iureșul de pești ce înotau în Paradis să putem să ne închipuim că fragilul canoe va fi înlocuit de bărci rapide și motoare de sute de cai-putere. Ce forțe malefice ar putea transforma apa limpede a Deltei într-o curgere nămoloasă și pustie? Și mai ales că Șontea, în acei ani, mai sus de Gura Olguței, nu însemna doar vechi povești cu vintire pline de pește, cu știuci nărăvite la pui de rață și somni cât barca. Iată, pe malul stâng, acolo unde grindul se înălța suficient pentru a nu fi înghițit de apele de primăvară, acum niște sute de ani turcii aduceau de la Stambul prizonieri indezirabili și tot felul de renegați pentru a construi ceea ce astăzi noi am numi un lagăr.

Au înălțat chiar și un minaret pitic, din chirpici, nu mai înalt decât sălciile, de unde numele lui Allah  răzbea până departe, spre Fortuna. Am aflat toate astea într-o dimineață în care razele soarelui abia răsărit erau îngreunate de ceața deasă ce se mișca lent, umezind totul în calea ei cu o dâră albă, vâscoasă, ca și cum peste grind, peste noi, ar fi trecut un melc uriaș. Cortul, lansetele, barca, stuful, malul erau acoperite de miliarde de stropi fini, ciorchini de rouă ce străluceau diafan, zămislind din abur și lumină o lume difuză, fără margini, unde cu fiecare respirație simțeam că suntem contopiți cu peștii care mișunau sub oglinda canalului. Plămânii îmi erau plini de această umezeală cu gust de baltă și aromă de salcie, iar vocea lui Moș Pituh care ajungea la mine mă recrea uman, celulă cu celulă, din aburul verde al grindului din „S“-Șontei.

Tocmai îmi atrăseseră atenția siluetele unor ibiși măcinați de abur, care zburau lăsând imponderabile anafore alburii în urma lor, pe neantul cerului, urme înghițite rapid de ceața ce se închidea apoi asemenea unei cortine. Nici un zgomot, nici un fâlfâit de aripi, ca și cum atomii văzduhului refuzau să le atingă zborul și probabil că, dacă n-ar fi fost vocea moșului, mi-ar fi explodat timpanele de atâta liniște. S-a așezat lângă mine cu o cană metalică în mână, privind flăcările ce încercau să dea în clocot cafeaua. Moș Pituh nu arăta în dimineața aceea chiar bine, era obosit și fornăia ca un porc mistreț.

– Mă dor mușchii și un năduf nu-mi dă tihnă de câteva zile. Ai niște spirt „mediținal“, să-mi fac o frecție? m-a întrebat Moș Pituh.

M-am ridicat de lângă vatra focului și am adus din cort spirtul medicinal, am turnat lichidul albastru în cană, iar el a început să bea.

– Păi, n-ai zis că vrei să-ți faci frecție? îl întreb eu contrariat.

– Asta fac, numai că io omor microbii din interior, nu mai pierd vremea să ajungă frecția la ei prin piele!

Nu știu dacă alcoolul a omorât microbii, dar ochii moșului au căpătat destul de repede o altă strălucire, chiar și ceața începuse parcă să nu mai apese atât de tare grindul. După o pauză cu fornăieli, tuse și înjurături lipovenești, moșul își continuă povestea cu prizonierii turci, o poveste veche cât satul Mila 23, purtată din generație în generație, spusă la ceasul crivățului de bunici nepoților moleșiți de somn, iarna, la căldura sobei – lijanca în care trosnește stuful uscat. Era o vreme în care locuitorii Deltei, sosiți aici de doar câteva generații, au avut de împărțit balta cu corăbiile turcești și grindurile cu ienicerii. A fost într-un astfel de an, pierdut în pâcla istoriei, o iarnă cruntă în care Dunărea a înghețat, făcând un pod de gheață gros de aproape un metru, de la vărsarea sa și până undeva în amonte de Tulcea. Și lipoveni, și turci au fost prinși de acea iarnă ca într-un clește până când primăvara a început să topească ghețurile Dunării și sloiuri imense au început să plutească în jos pe fluviu, purtate de curenți, adunându-se unele peste celelalte, clădind un baraj ciclopic ce a zăgăzuit apele.

Dunărea a inundat tot ce a găsit în calea ei și, într-un târziu, acest zăpor cu sloiuri de gheață a cedat. Ruperea sa a dat naștere unui zgomot ca de tunet care s-a auzit la zeci de kilometri, tunet auzit și de lipovenii din Deltă care au înțeles foarte bine semnul. S-au urcat cu toții în lotci și au așteptat ceea ce avea să fie un adevărat zid de apă, un tsunami ce a măturat Delta precum potopul biblic. Turcii, veniți din stepele Asiei, nu au înțeles tunetul, și năvala apelor a înghițit grindul, a înecat deopotrivă ieniceri și prizonieri, a dărâmat și topit moscheea. Când apele s-au retras, lipovenii și-au regăsit malurile și au coborât din bărci pentru a ridica din nou satul din mâlul urgiei. Puținii turci care au supraviețuit diluviului nu au mai venit pe Șontea și grindul lor a intrat din nou în stăpânirea jivinelor bălții… Aici Moș Pituh și-a terminat povestirea, a terminat și spirtul „mediținal“, apoi s-a dus la canalul din spatele grindului pentru a-și scutura vintirul – promisese un somn căpitanului de șalupă care trebuia să treacă în acea zi pe Șontea, spre Stipoc. Ceața se ridicase deja și balta își recăpătase sunetele știute. Era vară, un august proaspăt cu miros de lintiță și zumzet îndepărtat de țânțari, ascunși în cotloanele stufului. Iar cerul era atât de albastru, albastru cum nu va mai fi niciodată.