Despre vecini și alte dobitoace

– Băi, nu mai suportam! trîntește amicul cu pumnul în masă, semn că suferința psihică își cerea și mica manifestare fizică. Închipuie-ți: am un țăran în bloc, are un Rotweiller. Mă rog, treaba lui. Pe care îl scoate în fiecare dimineață, la prînz și seara la plimbare în spatele blocului. Treaba cîinelui, de data asta. Treabă mare, să nu zic titanică. Vițel, mă, ăla nu e cîine. În fine. Natura își urmează cursul și natura civilizației nu, pentru că țăranul de stăpîn lasă plăcinta acolo, fără măcar să schițeze un gest că ar vrea să adune după animal. Azi așa, mîine așa, a devenit un ritual ca măcar o zi din săptămînă să stau cu curul pe scări și să-mi curăț adidașii, pentru că vin noaptea, pentru că nu e lumină și pentru că, ți-am zis, animalul nu curăță după cîine. Mă adusese la disperare. Pînă într-o zi, zîmbi el cu grația unui sadic care a primit un bici nou și o prietenă rezistentă.

– Așa?

– Frumoasă zi! Făcea omul modificări prin casă. Schimba mobila. Alea-alea. Tip ocupat. Și, cum era și scîrțar, s-a certat frumos cu muncitorii care-i cărau chestii, așa că ăia i-au lăsat marfa în drum și duși au fost, într-un nor de praf și înjurături. „Vecine, nu mă ajuți? Hai, că ești puternic!”, m-a luat direct. Așa, la tupeu. Nici măcar un „te rog”. Dar, hai, că sînt ins finuț. Hai cu mobila, hai cu covoarele, hai cu restul. Mai rămăseseră niște noptiere, m-am oferit să le aduc singur, că sînt puternic și calc apăsat.

Pînă m-am întors, vecinul aranjase frumos, dar eram prea pornit să mai stau. Am trecut încălțat, am lăsat noptierele în dormitor, m-am întors în sufragerie să admir opera. Da, frumos. Fotolii noi, bibliotecă nouă, covor nou… urlet nou. „Ai călcat!”, urla pavianul la mine. Da, băi, îmi venea să-i zic, așa merg eu, călcînd. După care mă uit mai atent. Da, călcasem. În plăcinta proaspătă a potăii, acum întinsă glorios pe parchet, pe gresia din hol și pe covorul cel nou al vecinului. I-am măsurat mutra ultragiată și i-am zis zîmbitor, mîngîindu-i vițelul:

– Karma e o cățea.