Cînd fostul premierul a ridicat timid pistolul, în ideea de a evita o condamnare, o umilinţă şi toate procesele de conştiinţă care au făcut din Raskolnikov un personaj controversat al literaturii, a consfinţit, printr-o metaforă a eşecului, falimentul fermei de ouă de la Cornu. Pentru prima oară în ultimii 12 ani, Adrian Năstase n-a mai avut tupeu în instalaţie. În vremurile bune, arogantul preşedinte al Asociaţiei Generale a Vînătorilor n-ar fi putut rata ţinta, indiferent de hăitaşii care i-ar fi stat în cale. Dimpotrivă: ar fi spulberat-o. Căci aroganţa fără eficacitate e arma prostului, iar fostul premier PSD părea mult mai inteligent decît Tom Sawyer, pe care l-a dus capul să-şi regizeze propria moarte.
Dar moartea nu trăieşte din amintiri. Iar sinucigaşul autentic e conectat perfect la sinergiile prezentului. Să luăm, de pildă, cazul feldmareşalului Hermann Göring, un om inteligent şi un mare colecţionar de tablouri, căruia nu i-au tremurat nici o secundă dinţii cînd şi-a asumat pastila de cianură, cu cîteva ore înainte de executarea sentinţei. Pînă şi Chivu Stoica, un biet premier comunist fără cultura juridică a domnului Năstase, a înfruntat c-o precizie remarcabilă propria lui puşcă de vînătoare, cînd a căzut, ca un iepure ciumat, în dizgraţia sistemului. Iar din Zambaccian poliţia a confiscat de 18 ori mai multe arme, deci imaginaţi-vă ce-ar mai fi rămas din Trofeul Calităţii dacă sinuciderea lui Năstase ar fi luat cursul unei ultime şi paroxistice demonstraţii de forţă.
Existau, să recunoaştem, şi soluţii mai curate, din punct de vedere moral şi logistic. În 1998, fostul fotbalist britanic Justin Fashanu şi-a pus ştreangul de gît într-un garaj, evitînd să facă puşcărie, în Maryland, SUA, pentru relaţii sexuale cu un minor de sex masculin. De remarcat că, în ciuda aparenţelor ultimative, în cazul lui Năstase, al cărui apelativ de „Bombonel“ n-a fost niciodată dovedit, existau încă, aşa cum a subliniat avocatul Lucian Bolcaş, şi alte căi de atac. Adevărul e că Gheorghe I. Brătianu s-a spînzurat, în 1953, abia după ce a fost azvîrlit în puşcăria de la Sighet de către comunişti. Pe de altă parte, eroismul sinucigaş nu e întotdeauna cea mai creştinească soluţie, după cum cei 50 de pensionari care au manifestat în sprijinul lui Adrian Năstase, la Universitate, nu sînt neapărat cea mai credibilă probă în favoarea nevinovăţiei.
Fostul premier italian Bettino Craxi a fost condamnat la 27 de ani de închisoare pentru nişte banale acte de corupţie şi, în mai 1994, a fugit din ţară în Tunisia, evitînd cu eleganţă umilinţa de a împărţi o celulă cu toţi mafioţii de drept comun. Craxi a mai trăit, bine-mersi, încă şase ani în exil. Cu proviziile de insulină adecvate, domnul Adrian Năstase ar fi putut duce mult mai departe inteligenta moştenire a înaintaşului socialist într-o ţară îndepărtată, cu acces la Internet, ca să nu-şi neglijeze blog-ul. Există şi alte antecedente legale de succes. Regizorul Roman Polanski evită din 1978 întîlnirea de gradul III cu justiţia americană, care l-ar invita imediat la răcoare pentru relaţii sexuale cu o minoră. Tot ce are de făcut Polanski e să stea cuminte-n banca lui, în Elveţia. Şi nu mă îndoiesc că, în calitate de fost premier al României, Adrian Năstase ştia cum funcţionează Elveţia: ceva mai bine decît pistolul ăla cu capse.
