Ce sînt, de fapt, armânii?

Cu înfățișarea ei de leoaică blîndă, dar semeață, Matilda Caragiu, profesoara mea de dialectologie la facultate, îi știa pe rudă și pe sămînță pe mulți dintre aromânii din țară. Avea o memorie fenomenală și ceva din umorul fratelui ei Toma, cu a cărui dispariție, la cutremurul din 1977, nu s-a împăcat toată viața. După ce am terminat facultatea, o mai întîlneam în holul cel mare de la parterul Universității din București. Studenții o iubeau, iar haloul ei de tristețe, care o învăluia de cînd Toma Caragiu murise, îi dădea un aer de personaj din tragediile antice.

Ea m-a oprit în 1986, pe holul care semăna cu o uriașă navă răsturnată, să mă întrebe dacă nu cumva eram fiul lui Vladimir Theodorescu, inginerul chimist care făcuse liceul la Mănăstirea Dealu. Matilda nu spunea băiatul lui cutare, ca alții, nici măcar mai uzualul copilul lui…, care ar fi dat naștere unei relații speciale între  ea și cei pe care-i întreba despre rădăcinile lor armânești. Pe atunci, doamna Caragiu încă susținea că aromâna era un dialect al limbii române. Mărturie stă manualul ei de dialectologie.

Am întrebat-o de unde știa de tata, care n-avea nici o legătură cu lumea literară și cu atît mai puțin cu dialectologia ei. Matilda mi-a explicat metodic și de unde se trăgea familia tatălui meu și mi-a spus și cît sînge armânesc mai aveam, fiindcă dinspre partea bunicii mele, care se numea Ionescu, înainte de a se mărita cu Theodorescu, negustorul român, noi proveneam de la Salomiștea, de unde în secolul al XIX-lea veniseră în țară străbunicii mei.

Matilda calculase cu precizie și cît sînge armânesc curge în venele mele, ceea ce nu mă interesa, dar pentru ea era o datorie față de armânii care nu prea știau de unde se trag, ceea ce era și cazul meu. Știam diverse legende de familie dinspre tata, dar nimic precis, încît, ca să zic așa, Matilda Caragiu mi-a pus trecutul de familie în ordine. După 1990, însă, Matilda a ajuns la concluzia că limba pe care o vorbeau aromânii nu era un dialect al  românei, ci o limbă de sine stătătoare. Deci aromânii erau o minoritate, ca italienii bunăoară, și ar fi trebuit să fie tratați ca atare, cu grup parlamentar și cu drepturi recunoscute altor minorități.

Adică de unde Matilda susținuse în manualul ei de dialectologie că armâneasca era un dialect al limbii române, acum ajunsese la concluzia că era o limbă separată, care trebuia tratată ca atare. Atunci s-au scindat aromânii pursînge, cum era, de pildă, bunica mea din partea tatii, care se simțea româncă, dar păstra tot soiul de tradiții armânești. Tata, care nu mai știa aromîna, se considera român fără rest.

Iar mulți ani după ce a murit tata, Ion Caramitru a zis că nu dă nici măcar e ceapă degerată pe noua idee lingvistică a Matildei Caragiu și pe pretenția aromânilor care voiau și vor să fie declarați minoritate națională. Oricît aș ține la răposata Matilda și la aromânii get-beget care se simt minoritari, și chiar dacă se spune că sîngele apă nu se face, rămîn la prima interpretare a Matildei că armâneasca e un dialect al limbii române, nu o limbă separată.