Parc-am fi un popor de samurai. La medalii, ne bizuim pe judo şi pe spadă. În probele feminine, evident. Desigur, nici băieţii nu dovedesc lipsă de combativitate. Unul dintre puţinele rezultate reconfortante din primele zile olimpice ne fu la polo, un fel de rugby în apă. Românaşii noştri i-au snopit pe marii britanici cu 13-4. Deci, judecînd după aparenţe, am fi o naţiune formată din fete rele şi din tough guys. Bineînţeles că nu-i aşa.
Sîntem un neam sensibil, cu naturelul simţitor. Cum să fim altfel, dacă trăim într-o ţară cu nervii înfierbîntaţi? Oricît de sportiv internaţional ai fi, e imposibil ca întreg climatul de acasă să nu te influenţeţze cît de cît. Inevitabil, performerii noştri ajung să plătească tribut atmosferei locale şi condiţiilor de care beneficiază în patria-mumă. De aici, şi ceva melancolie. În discipline unde cîndva, nu demult, luam lejer medalii, oof, am devenit mai palizi. Fetele de la canotaj trag în recalificări, băieţii de la gimnastică au ieşit abia pe locul 10. Nu-i nimic. E deja banal, dar preferăm să repetăm şi noi: la cum e tratat sportul în ţara lui, orice olimpic român de la Londra este, oricum, un erou.
Avem săli de sport în sate depopulate, bazine de înot la marginea gîrlelor rurale, başca nişte terenuri ingenios construite în pantă. Ar trebui, nu-i aşa, să fim olimpicii-olimpicilor. Numa’ că oamenii, şi sportivii cu atît mai mult, ştiu adevărul: ăştia ne-au minţit în faţă. În loc să toarne apă curată în bazine, şmecherii au deversat saramură. Atunci, cum să nu usture rănile deschise ale sportului?
Cu toate astea, rămînem optimişti ca întotdeauna. Luăm pe puţin zece medalii, veţi vedea. Hai fetelor, hai băieţi, hai că se poate!
