Aici sunt banii dumnealor

Eu n-am de gând să contest adevărul general acceptat că noi, ca români, suntem săraci și proști; asta-i zestrea. Mă uit în jur și văd că nici alții nu-s mai breji, îmi vine inima la loc; ceea ce ne deosebește de toți (mai ales de vecini) este cultul furatului. Lasă că suntem săraci și proști, că din sărăcie mai ieși (muncești!), din prostie mai ieși (înveți, că să-nveți nu-i rușine, să stai cu mâna-ntinsă, aia e rușine!), dar din hoție n-ai cum ieși. Când ai hoția în sânge nu-ți pasă nici de sărăcie („Lasă, că fur până mă-mbogățesc”) și nici de prostie („Eu sunt hoț, sunt șmecher, munca este pentru fraieri” etc.): îți place de tine, n-ai nici cea mai mică dorință de schimbare. Lasă! Fie acolo la alții!

N-am simțit nimic dubios când am coborât de pe vapor (o dihanie, o bur-dihanie!) în portul din Tallin, nici când m-am apropiat de oraș (de Centrul Vechi, de fapt); abia după ce-am intrat pe fostele porți ale orașului (turnurile de pază încă există) au început să-mi țiuie urechile a reportaj. „Aici e de făcut treabă!”, mi-a urlat în cap Muc-cel-Mic (sfântul ocrotitor al reporterilor – e un sfânt mai nou, d-aia n-ați auzit de el, moaște încă nici n-are), m-am uitat panicat stânga-dreapta, să dibăcesc repejor materialul. Nimic! Nu vedeam nimic! Simțeam că-i rost, dar nu puteam să prind capătul firului, eram orbete, îmi venea să plâng de nervi: unde ești, reportajule? Ghidi-ghidi, vin’ la tata!

Am luat orașul la pas. Cinci ore, mi-au amorțit labele picioarelor, dar nu m-am lăsat până n-am găsit șpuribusul: Tallinul este frumos, da. Este foarte frumos, de fapt, este prea frumos, asta am înțeles în cele din urmă: în orașul ăla nu stă nimeni. Nimeni, adică nici un locuitor, nici un suflet de creștin, tot orașul (Orașul Vechi!) e un mare decor la scara 1:1, este butaforie, e artificiu, e un Disneyland de generația a cincea, este un uriaș aparat de muls banii turiștilor; nu c-ar fi ceva fals, ferească Dumnezeu! Toate zidurile alea sunt cât se poate de adevărate, sunt din secolele XI, XII, XIII, XIV, întocmai cum scrie pe ele; bisericile sunt pe bune (mai noi, totuși), casele negustorești sunt absolut reale, interioarele sunt renovate după toate regulile artei – nici o înșelătorie. Dar nimeni nu-l prostește pe Buzea: m-am băgat pe toate stradelele, pe toate fundăturile, pe toate scările, prin toate pasajele (Orașul Vechi e împărțit în Orașul de Sus și Orașul de Jos – aici e bătaia peștelui, aici lasă banul mareea de turiști) și până la urmă am găsit ce căutam: răpciugile. Case răpănoase, jegoase, jupuite, coșcovite, roase de vreme, de nepăsare și de sărăcie – care, ce să vezi, erau locuite! Da, da. Singurele case locuite în tot orașul. Niște nenorociri!

Bref: între 1944 și 2004 nu s-a făcut nimic, cădea Tallinul pe tallinieni. După 2004 au venit banii, proprietarii au fost scoși din case (cum? Nu știu), tot orașul a fost reparat nemțește de-a ajuns să arate ca azi – bijuterie. A rămas câte-un sărac ce se-agață de cocioaba lui cu „Lada” parcată-n curte (parcată pe butuci, bunînțeles), dar zilele lui sunt numărate. Bine c-am apucat să-i văd!

Asta vreau să zic. Când au fost bani de luat, estonienii i-au luat, chiar dacă nu i-au putut fura. Cu banii au făcut din Tallin hârtie de muște pentru turiști, iar acum banii turiștilor rămân la ei, la estonieni. România e plină de Tallinuri numai bune de renovat, iar banii bat la ușă. La ușa cui? La ușa hoților săraci și proști.