Adulatorii chipului necioplit

Mulţi ani am fost uimit de oameni pe care-i cunosc şi care îl considerau pe Mircea Badea drept un entertainer reuşit, un specimen la care merita să te uiţi seară de seară pentru a te „destinde“ sau din multe alte motive care, aşa cum îmi scăpau atunci, îmi scapă şi acum. Unii din cei despre care vorbesc erau dintre aceia care îl considerau şi pe Vadim Tudor un om cu un stil literar deosebit, „păcat că e extremist“.

Am încercat să-mi închipui cum acei oameni se şi amuzau copios citind despre executarea opozanţilor lui Vadim pe stadioane sau ascultându-l pe Mircea Badea excelând în celebrele-i comparaţii în care cei care nu-i plăceau lui semănau cu bidoane turtite de camioane sau lansându-se în lungi ameninţări cu bătaia la adresa unor cetăţeni care îndrăzniseră să-i pună la îndoială fie capacităţile intelectuale, fie pe cele locative, care-l obligau ca la o vârstă aparent înain­tată să mai locuiască în casa mamei. Cum imaginaţia mea are, uneori, limite, n-am reuşit să găsesc nimic amuzant sau care să semene, cât de cât, a destindere şi am continuat să-l consider pe Mircea Badea un accident audiovizual, sub care nu se poate coborî.

Ei bine, aşa cum îi stă bine oricărui individ supus erorii, m-am înşelat. Există, evident, accidente audiovizuale mai sinistre decât Mircea Badea. Ba, prin comparaţie, Mircea Badea începe să se contureze ca un finuţ moderat, plin de înţelepciune.

De aproximativ un an de zile, Badea se mai poate lăuda doar cu audienţele şi banii pe care-i încasează de la mogul, căci rolul de mârlan ultramediatizat i-a fost suflat de unul care a înţeles că nu umorul îl poate concura pe băiatul de la măsuţă, ci neam-prostia, scobitul în cur şi întinsul degetului plin de căcat spre adulatorii decerebraţi. Radu Banciu se numeşte individul şi şi-a făcut un titlu de glorie din a coborî nivelul discursului public mai jos de calea de rulare a cauciucurilor de prin autobaze. Cu pretenţii de atoatecunoscător, cu o comunicare nonverbală din care nu lipsesc suptul dinţilor, grimasele constipate şi ochii fugiţi când la slănină, când la chenzină, Radu Banciu a stabilit un nou etalon pentru mojicia televizată. Pretinzând că detestă pseudo-vedetele de prin tabloidele pe care, altfel, le citeşte ca pe Biblie sau ca pe Mein Kampf (depinde de forma în care se află), Banciu îşi doreşte el însuşi să fie o vedetă contestată, discutată, controversată, dar băgată în seamă. În ţara în care absolvenţii de clasa a XII-a ştiu cine e Sexy Brăileanca, dar habar n-au la ce foloseşte un dicţionar, e normal ca Banciu sau Badea să fie megastaruri. E chiar normal ca Banciu să se creadă un idol, un simbol, o minune a şcolii româneşti. De fapt, asta şi este: o creaţie a şcolii româneşti de ghiorlani, o şcoală ai cărei alumni se întrec în grobianismul pus în slujba celor mai înalte interese ale patronilor.