Cum ar fi fost Bucureștiul dacă planurile celor care i-au croit drumul prin timp s-ar fi îndeplinit? Cît din aceste planuri au lăsat urme pe chipul pestriț al orașului? Întrebările astea, care par mai potrivite pentru o distopie, sînt punctul de pornire al unui volum despre istoria capitalei noastre.
Sînt curios cum ne văd alții, dacă nu spun banalități politicoase. Cartea asta despre București, scrisă de o italiancă pentru cititorii italieni, pare să fie rezultatul unei documentări minuțioase a autoarei, în biblioteci și la fața locului, timp de mai mulți ani. Nu e un studiu amabil, dar nici unul forfecător dinadins.
Emanuela Constantini a mai scris despre România și despre cîțiva români celebri, Cioran, Eliade, Ionescu, înainte de a se apuca de acest volum. Și-a încercat puterile și cu zona Balcanilor, ceea ce, cum ar fi zis Z. Ornea, e o experiență mult folositoare pentru acest op. Comparațiile frecvente pe care autoarea le face cu Italia sînt cît se poate de interesante. (Mai ales că Italia, ca stat, e la fel de tînără ca România.) La fel mi se par și observațiile sale despre influența franceză asupra culturii autohtone. Aici, E.C. remarcă multele importuri în materie de administrație publică, începînd de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar și faptul că în arhitectură, bunăoară, mari imobile publice ale Capitalei au fost proiectate de arhitecți francezi din secolul al XIX-lea. Chiar dacă regele Carol I ar fi putut recurge la serviciile nemților, el n-a făcut-o, înțelegînd că opinia publică era de partea reprezentanților surorii noastre mai mari, de gintă latină.
La începutul secolului al XIX-lea, Bucureștiul era întocmit pe calapod turcesc, scrie E.C., pornind de la observațiile călătorilor străini din acea vreme. Părea mai degrabă un sat întins decît un oraș cu pretenții de capitală. Doar că, spre deosebire de alte capitale din regiune, aici bisericile ortodoxe, cîte erau, nu aveau parte de concurența moscheilor.
Amabilitățile celor care scriau despre Bucureștiul acelei vremi că ar fi fost „un oraș grădină” ascund astfel amănuntul că imobilele mai răsărite ale urbei erau izolate unele de altele, încojurate fiind de curți uriașe, pline de vegetație, adesea sălbatică. Ceea ce nu-i scapă însă lui Ion Ghica, în Scrisori către Vasile Alecsandri.
În acea perioadă, orașul a avut o soartă schimbătoare, după mersul conflictelor între marile puteri care l-au ocupat vremelnic. În afară de ocupațiile militare, orașul a avut parte și de epidemii ucigătoare, precum „Ciuma lui Caragea” a cărei sursă pare mai degrabă externă, adusă de militarii de ocupație și pusă în spinarea domnitorului fanariot.
Deși mult hulite de boierimea locală din cele două Țări Române, Regulamentele Organice impuse de generalul Pavel Kiseleff, constată E.C., au avut efecte mai degrabă pozitive și de lungă durată, căci au fost primele Constituții care au fost și aplicate în Țările Române. Iar autorul lor, cînd a aflat că la București se strîngeau bani pentru ridicarea unui monument pentru glorificarea sa, a transmis că ar prefera ca aceste fonduri să fie folosite pentru serviciile publice din București. Astfel că, în ciuda rusofobiei tot mai accentuate la noi, pe bună dreptate, amintirea generalului Kiseleff avea să rămînă în memoria bucureștenilor, grație bulevardului care-i poartă numele, deși aproape nimeni nu mai știe de ce bulevardul cu pricina i-l poartă. Paradoxul e că generalul rus introducea în Țările Române Constituții care în imperiul rus ar fi părut de neimaginat. Multe decenii după aceea, imperiul sovietic avea să experimenteze gulaș-comunismul în Ungaria, după Revoluția din Ungaria din 1956. Asta în timp ce N. Ceaușescu experimenta pe spinarea românilor autarhia industriei autohtone și metamorfoza necruțător Bucureștiul, vrînd să-l transforme în orașul nebuniilor sale megalomaniace.
Dacă m-aș apuca să scriu o istorie a Capitalei noastre, aș începe cu o poveste despre Casa Poporului, așa cum arată azi, și despre faptul că marele proiect al lui Ceaușescu de metamorfozare a Capitalei nu e decît o sminteală care ne costă și azi cît nu face.
Emanuela Constantini, Capitala imaginată. Evoluția Bucureștiului din perioada formării și consolodării statului național român (1830-1940), traducere de Aurora Firța-Marin, Editura Polirom, 2019.
