Fra’, hai să ne facem, men, blanao

Stăteam pe o bancă în Cișmigiu, cu un porumbel mort la picioare și doi bătrîni îmbrîncindu-se pentru o femeie în fața mea. Da, viața e fragilă la orice vîrstă. Deodată din tufișul din spate au început să iasă chicoteli înfundate și vocile în schimbare ale unor adolescenți rebeli. Unul părea cu bască. „Coaie, a fost blanao, hai să ne mai dăm o dată.” „Men, m-a luat de cap ultimul ride, nu mai vreau.” „Coaie, nu fi trap, men! Hai să mai băgăm una.” „Men, nu fi coaie, men, ultima m-a blocat.” „Coaie, nu fi men, trap! Întreabă-l pe Gigi dacă mai are card de la mă-sa să ne dăm una blanao să ne rupem creierul.” „Meeeen!” „Coaieeee!” Fiind un tînăr destul de erudit, la rîndul meu, n-am putut să nu mă bucur pentru bucuria lor. „Ce bine, adolescenții încă mai vorbesc codificat despre droguri și în ziua de azi. Cam ciudat. Dar încă o fac.” Zece minute mai tîrziu am avut plăcerea să mă reîntîlnesc cu grupul de adolescenți care țipau din toți rărunchii. „Ce trip marfă, men!” „Dă-i blanao, coaie!” Vorbeau despre trotinete electrice, nu despre droguri. Unul dintre ei avea bască. Nu ne mai facem bine.