Duminică a fost ziua de naştere a lui Niels Bohr, cel care, acum 99 de ani, a venit cu o idee nouă pe piaţa de teorii în fizică: modelul atomic „planetar“.
Pe scurt, ideea stătea cam aşa: electronii se învîrt în jurul nucleelor atomice cam ca planetele în jurul Soarelui. Doar că (şi e un mare „doar“) electronii nu se învîrt aşa, ca proasta, în jurul nucleului, ci numai pe nişte orbite foarte clar stabilite (cuantificate, ăsta e cuvîntul folosit de fizicieni, dar nu vreau să vă sperii).
Iar trecerea pe un nivel energetic superior sau inferior se face numai prin emiterea sau absorbţia unei cantităţi foarte clar definite de energie. Adică un foton sau – apare cuvîntul ăsta din nou – o cuantă de lumină.
Iar asta îmi aduce aminte despre cum le povesteam studenţilor despre fotoni şi modelul atomic al lui Bohr. Cînd eram asistent şi încercam să lămuresc şi conceptul ăsta pentru tinerii învăţăcei în ale astrofizicii, recurgeam adesea la un exerciţiu riscant. Treaba era simplă: aveam, „pe scenă“, o masă şi un scaun şi mai multe mingiuţe colorate, una roşie, una verde şi una albastră. Astea erau, pasămite, fotonii. Cel albastru avea energie mai mare decît cel verde, care avea energie mai mare decît cel roşu. C-aşa-i treaba cu fotonii. Le explicam studenţilor că suma energiilor celor doi fotoni roşu şi verde e fix cît energia deţinută de fotonul albastru, proporţionale cu frecvenţa, deci cu culoarea. După care, eu aflîndu-mă încă pe podea, le dădeam mingile, iar ei începeau să le arunce către mine. Dacă aruncau mingea roşie, nu făceam nimic. Era prea mică energia. Dacă-mi aruncau mingea verde, săream pe scaun. Dacă, apoi, îmi aruncau mingea roşie, săream de pe scaun pe masă. De-acolo emiteam un foton albastru (aruncam spre ei mingea albastră) şi săream înapoi pe podea. Care va să zică, podeaua, scaunul şi masa erau nivelurile energetice permise, iar tranziţia între ele se putea face doar prin absorbţia/ emisia unui foton corespunzător exact diferenţei. Sigur că, de pe masă, aş fi putut sări şi pe scaun, aruncîndu-le mingea roşie, şi pe urmă înapoi pe podea, aruncîndu-le mingea verde.
De departe cel mai nasol era dacă-mi aruncau mingea albastră, ceea ce, desigur, făceau. Doar erau studenţi, pramatiile. Păi, da, încercaţi voi să săriţi direct pe o masă. Proful meu a făcut-o, pentru că aşa-i ştiinţa, cere sacrificii. În cazul lui, sacrificiul a fost un picior în ghips.
Pentru mai multe trăznăi d-ale științei, treceți pe la www.sciencefriction.ro.
